E suficient să mergi în oricare duminică la biserică, nu doar de Paşti, ca să realizezi că Crucea are locul central în creştinism. Toată închinarea, chiar şi cea contemporană, cântă despre cruce, despre sângele mielului şi despre moartea Lui. Simbolul crucii este prevalent.
Negreşit este proeminent pentru că, într-adevăr, esenţa relaţiei cu Dumnezeu este credinţa în această moarte ispăşitoare, de necesitate absolută în economia lui Dumnezeu. Privită din unghiul acesta, Crucea satisface – să nu uităm – mânia lui Dumnezeu. El şi-a făcut singur dreptate “înfigând crucea în Dealul Căpăţânii şi ziua întâi cu a învierii zori!” Cum tot El era pe cruce, a dat ce a avut mai scump, viaţa Lui, pentru noi.
Dar pentru că mesajul acesta este atât de cunoscut, până la limita în care simţurile noastre rămân inerte şi imune în faţa oricărei fericiri divine care ne-ar putea inunda sufletul, m-am gândit să mă trezesc din amorţeală şi să vă trezesc şi pe voi arătîndu-vă Crucea dintr-un alt unghi. Dintr-o perspectivă care are o valoare practică mai mare pentru noi, muritorii. O perspectivă tot biblică şi tot la fel de importantă.
Din această perspectivă biblică, credinţa este sinonimă cu ascultarea de Cristos. Credinţa adevărată are această trăsătură specifică: nu doar crede în existenţa unui Dumnezeu milos şi iertător, nu doar crede în jertfa lui Cristos, şi nu doar crede că moartea Lui ne-a oferit mântuirea. Credinţa nu doar crede în Iisus, ci face ce a făcut El. Credinţa este, în fapt, ascultarea de Iisus. Ascultarea de El până la moarte. Şi încă moarte de cruce dacă aşa ni se dă!
Din acest unghi, Crucea este nu doar un simbol, ci faptul întru totul conştient de a te socoti ca unul care merge la moarte. Sau ca unul care a murit deja. Ca Patrick Swayze în filmul Ghost, când nu mai lupţi pentru binele tău (că nu mai are rost), ci pentru binele altora. Ca unul care ştie că nu este nimic în lumea asta de care să se ţină cu toate puterile. Tocmai precum Iisus n-a considerat ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu. Ci s-a smerit şi a ascultat de Dumnezeu până la moarte. A umbla smerit cu Dumnezeul tău, Creatorul de altfel. Din acest unghi, Crucea înseamnă să devii ca Dumnezeu, imitându-i atitudinea de ascultare până la moarte!
În fapt, oare nu asta ne va da dreptul să fim în prezenţa Lui? Faptul că am devenit asemănători cu El? Oare nu asta a fost dorinţa omului dintotdeauna? Vezi Adam şi Eva. E adevărat, când Iisus a ispăşit pedeapsa în locul nostru s-a semnat o hotărâre de iertare, un act care ne declară iertaţi. Dar care nu ne face asemănători cu Dumnezeu dacă nu avem atitudinea lui Iisus, dacă nu trăim crucea în fiecare zi. Crucea nu ne dată de poverile pe care le ducem cu noi zi de zi, sau de suferinţele noastre, crucea nu e în afara noastră. Crucea este simbolul unei morţi. Moartea eului nostru.
Din perspectiva lui Dumnezeu, Crucea este moartea lui Iisus. Din perspectiva noastră, Crucea este moartea firii noastre neascultătoare. Dar ea nu moare ucigând-o, ci moare dacă este lăsată să moară în timp ce trăim socotindu-ne morţi pentru lucrurile din lume. Vedeţi, deci, că această ascultare nu are nimic fanatic în ea. Nu trebuie să mori pentru cauza nimănui. Nu trebuie să te arunci în aer pentru nimic. Trebuie doar să te preocupe lucrurile din lumea lui Dumnezeu şi stilul de viaţă armonios al Trinităţii.
Ca să înţeleagă minunea Crucii, Domnul i-a arătat lui Moise un tufiş arzând. Deşi focul mistuia tufişul consumându-i “viaţa”, viaţa rămânea. Moartea lucra dar viaţa rămânea. Aceasta este Crucea lui Iisus fără de care nu este mântuire.
Să ne pregătim de Paşte!
