Îmi zise turcu’ cu cîteva săptămîni în urmă pe Mess: Abi (nenea).
Iar eu m-am înmuiat tot…
Și cînd te gîndești că Ted Doru Pope mă întreba, cred că acum vreun an: Alin, tu plîngi?
Aoleu, de fiecare dată cînd mă gîndesc la întrebarea asta ciudată (dar cu ce semnificație în spate!), nici nu știu de să rîd sau să plîng.
Și-mi zise, deci, turcu’, nu Doru Pope, ci Sali Sabri: Abi.
Și mi-am adus aminte cum ne-am cunoscut, la Biserica Credința (acum Providența), pe cînd era liceean. A venit să-mi spună că apreciază stilul meu direct, parcă.
Iar eu i-am spus că ar fi bine, pentru el, să vorbească cu mine cu dvs. Nu știu de i-am mai sugerat vreunui adolescent așa ceva.
Dar am observat că nu prea știu adolescenții cum să se adreseze celor care nu sînt de vîrsta lor. Unii mi s-au adresat la per tu, DAR acest lucru nu a dus neapărat la familiaritatea necesară comunicării.
Și ar mai fi de adăugat faptul că ar trebui să ne obișnuim, nu-i așa?, să putem comunica cu oameni ȘI dacă sînt ALTFEL decît noi, ca vîrstă sau în diverse aspecte. Pe de altă parte, sînt destui tineri care comunică cu mine folosind apelativul dumneavoastră și avem conversații pe Messenger, de exemplu.
Cînd turcu’ a ajuns student (la Universitatea Emanuel), i-am spus că ne putem tutui, ceea ce ne-a dat ocazia să ne apropiem, dar și pentru că Sali are un spirit viu și o moacă interesantă. Să vedem cum o să-și mai tempereze în viitor reflexele superkalifragilistice (cum nu înțelegeți ce spun, sînteți turci?).
Și uite-așa săptămînile trecute mi-am adus aminte cum surorile mai mici ale tatălui meu îi spuneau Nenea Danil, iar mama mea se adresa surorii sale mai mari cu Nană.
Păi cum să nu-mi dea lacrimile cînd turcu-mi zise: Abi.
Dar mi-a trecut repede, mai ales ca să le reamintesc cititorilor mei un articol pe care l-am scris cu cîțiva ani în urmă în SSJ (nici asta nu știți ce înseamnă, turcilor? The Salt Street Journal): Pace/ciao.
