Thymos-ul

Există ceva în fiinţa umană care face ca (unii) oamenii să fie dinamici, vizionari, cu demnitate şi nobleţe sufletească, chiar orgolioşi că sînt ceea ce sînt şi realizează ceea ce realizează. În vechime i se spunea thymos, pentru a se denumi astfel elanul vital al spiritului uman.

Pitagora credea că sufletul omului are trei componente: raţiune (nous), minte (phrenes) şi pasiune (thymos). Pasiunea e cea care oferă motivaţii mai înalte decît cele raţionale sau, ce trist!, financiare. Există lucruri care îmbogăţesc sufletul, parametri care nu pot fi identificaţi, explicaţi sau amplificaţi decît cu ajutorul thymos-ului.

Thymos este al doilea nume pentru conştiinţă în greacă, pentru activitatea mentală, după psyche. Vector existenţial la intersecţia conceptelor de spirit, pasiune, elan, demnitate umană, thymos-ul ar fi conceptul care se referă la ceea ce americanii numesc “self-esteem” (respectul de sine), un fel de bogăţie spirituală care se adună cu răbdare şi modestie, cu trudă şi încîntare, de către cei care au învăţat să se mire şi să admire.

Există diferite drumuri pe care le urmăm, dar peste tot ne însoţeşte thymos-ul, care ne face să ne gîndim că existenţa e mai mult decît subzistenţă. În cele din urmă, urma pe care o lăsăm cînd ne tîrîm sau cînd zbur(d)ăm e dată nu doar de mîndria că am înălţat construcţii şi am întins poduri, ci mai ales de pasiunea cu care am adus pe lume visele noastre: thymos-ul.