Citeam acum cîțiva ani, înciudat, desigur, că omul avea dreptate cînd spunea că sîntem… un popor de amici:
“Sîntem un popor de douăzeci şi două-douăzeci şi unu-douăzeci de milioane de amici şi prea puţini prieteni. Asta şi pentru că nu avem vocaţia să ne gîndim viaţa epic. Cedăm în schimb zi de zi poftei de a sta la o tacla, bîrfă, şuetă, iar pentru această îndeletnicire lirică găsim ori sîntem găsiţi oricînd de cohorta de amici.” (George Arun, în Ziarul de duminică, Nr. 47 (227), 26 noiembrie 2004)
Acum iar mi-am pus întrebarea, cu strîngere de inimă, referitoare la mediul confesional: Cine este prietenul lui Iosif Țon? Cine este prietenul lui Paul Negruț? Și aș putea continua cu nume mai mult sau mai puțin celebre. Unii chiar au un prieten, dar mă întreb cît va dura prietenia?
Mi-am pus întrebarea acum, cînd am citit în ultimul număr din Dilema veche despre prietenie ca… virtute masculină (au, iar ating puncte sensibile):
“În principiu avem cu toţii prieteni, şi nu fără o durere adîncă şi secretă putem accepta ideea că cel care a încetat să ne mai fie prieten nu ne-a fost de fapt niciodată. Aceasta ar fi una dintre deosebirile dintre iubire şi prietenie: iubirile îşi oferă firesc luxul de a muri, mai devreme sau mai tîrziu, subit sau după o chinuitoare agonie, în timp ce prieteniile, marile prietenii, nu se sting niciodată.”
