Nicu Vandici: “A fost un om deosebit, dăruit Domnului și cauzei Evangheliei, caracteristicile principale ale lui fiind credința puternică, franchețea debordantă, respectul și înțelepciunea în lucrul cu oamenii. [...] Prezența lui și sfaturile lui erau binefăcătoare și avea întotdeauna soluții la probleme dificile ale acelei perioade. Nu cred că exagerez spunând că, după Fr. Liviu Olah în Timișoara (în timpul studenției), Fr. Aurel m-a influențat poate cel mai mult în București prin felul lui de a fi și de a-și trăi credința.”
Mihai Oară: “Vorbea cu pasiune fără a fi vulgar sau declamator, cu logică fără a fi sec și cu o credință care rămânea rațională. Când prin împrejurările vieții l-am cunoscut într-un mod mai personal pe Aurel Popescu, am fost și mai impresionat. La mulți predicatori exista o fațadă care impresiona pe ascultători, dar o realitate destul de diferită în spatele ei. Le el era invers: relația personală cu el te cucerea chiar mai mult decât predicile. L-am cunoscut pe timpul a aproape 35 de ani, în care a rămas totdeauna tânăr, plin de optimism, energie, dragoste și credință. [...] Aurel Popescu a crescut șapte copii și a chemat nenumărați oameni la pocăință. A fost un învățător pentru cei care doreau să crească, un ajutor pentru cei slabi, un sprijin pentru cei în necaz.”
Nelu Achim: “O personalitate aleasă, din care radia atâta noblețe, demnitate și deosebită dragoste de frați. Mă duc cu gândul la vremea demult apusă, a adolescenței, când împreună cu alți prieteni alergam prin tot orașul Arad, la Șega, Micălaca, Grădiște sau Bujac să-i sorbim cuvintele cu nesaț. Era un fenomen nou pentru noi. În cuvintele lui spuse răspicat, persiflant uneori, rostite cu un curaj rar întâlnit, pline de o demnitate contagioasă, și inspirate din Duh și Adevăr, ne regaseam si noi cei mici si marginalizati. In acelt tumult al vremii, Fr. Aurel era si ecoul vocii noastre. Ceea ce noi gandeam in adancul inimii, sau rosteam in soapta, in cercul intim, el o spunea public cu un farmec dezarmant. Cand l-au dat afara din CULT n-au reusit decat sa-l faca sa straluceasca si mai tare in inimile noastre, si sunt sigur astazi si pe firmamentul Cerului.”
Petru Lascău: “Sunt mai sărac acum fără zâmbetul lui încurajator. Fără rugăciunile şi cuvintele frumoase pe care le spunea. Nu l-am văzut niciodată altfel decât zâmbind. Ori de câte ori vizitam oraşul Portland venea să ne întâlnim. Mă asculta cu drag şi în prezenţa lui mă simţeam bine. Nu te intimida ci îţi transmitea acea căldură pe care numai prietenii adevăraţi ţi-o pot da.”
Florian Guler: “Spiritul ascuțit, vorba din regat cu un umor irezistibil, vorbirea din Cuvânt bine articulată, smerenia și neînfricarea lui Aurel Popescu m-au cucerit. Mi se părea mereu că este în dialog cu un personaj anonim care în imaginația mea era lumea comunismului ateu. […] Dacă ar fi să scriu un epitaf în amintire Fr. Aurel Popescu care a fost pentru mine cel mai iubit vorbitor, aș scrie: ‘Cu el am fost cu toții mai curajoși.’”
Daniel Brânzei: “Predestinat parcă prin nume să ajungă “popă”, Aurel Popescu a fost pentru o vreme “copilul spiritual” al lui Teodor Popescu și a frecventat adunările celor deveniți de bună voie “creștini după Evanghelie.” A plecat apoi dintre ei din cauza botezului, pe care-l înțelesese și-l primise altfel decât propovăduia Teodor Popescu. A trecut astfel la cultul baptist, dar nimeni n-a putut vreodată să spună cu certitudine ce “culoare” doctrinară are. Prin botez “baptist”, prin învățătura despre împlinirea profețiilor, despre răpirea Bisericii și despre venirea Domnului “creștin după Evanghelie”, prin trăirea sentimentală aprinsă, prin graba cu care alerga la rugăciune și prin focul din cântare “pentecostal”, prin simplitate și prin smerenie “ostaș al Domnului”, prin dragostea de neam “ortodox împrietenit cu Ioan Alexandru, Aurel Popescu a fost (…) un “creștin adevărat” veșnic îndrăgostit de Dumnezeu și de aceia care-L caută și-L slujesc cu o inimă întreagă și consacrată.”
Daniel Brânzei (Roboam – 19 octombrie 2010): “Oamenii lui Dumnezeu au evoluat adeseori în pereche. Se poate vorbi de perechea Olah-Țon care va rămâne în istoria noastră ca o stea dublă prin care ne-a arătat Dumnezeu calea.
A existat însă și o altă pereche, Aurel Popescu-Pavel Nicolescu, oameni fără “recunoașterea oficială” de pastori sau predicatori, dar oameni iubiți și foarte influenți în perimetrul creștin al României.
Contribuția lor la trezirile din România și la ridicarea nivelului spiritual din biserici a fost și va rămâne una fără egal.”