“Asemenea lui Calvin, [Arminius] a avut de suferit din pricina succesorilor săi (Grotius a atacat teoria substituției penale a ispășirii, iar Episcopius a atribuit divinitatea Tatălui, dar nu și Fiului și Duhului). Dar răspândirea învățăturilor lui a devenit o amenințare pentru Biserica “Reformată”. Discipolii lui au remonstrat (protestat) împotriva calvinismului de tip Beza și au ajuns cunoscuți sub numele de remonstranți, iar mișcarea lor a fost numită Remonstranță – toate acestea la numai un an de la moartea lui.
Sinodul de la Dort a fost întrunit în 1618 pentru a rezolva această criză, care căpătase proporțiile unei convulsii naționale. Remonstranții au fost acuzați de semipelagianism, o încercare subtilă de a-i “inculpa prin asociere”, identificându-l pe Arminius cu pelagius și cu criticii lui Augustin.” (p. 122)
“Cele două poziții, care din nefericire au rămas prizoniere ale etichetelor “calvinist” și “arminian”, ceea ce nu este tocmai corect față de niciunul dintre cei doi domni, sunt reflectate în diferite curente mai târzii din viața Bisericii libere din Anglia. Baptiștii generali și cei particulari (uneori numiți baptiști stricți, respectiv particulari) reprezintă un exemplu perfect.” (p. 124)
