Ciprian Simuț: “Cântatul în biserică trebuie să fie social. Cântatul e împreună.”
DE CE cîntatul trebuie să fie social, iar predicarea nu?
Căci termenul “social” așa e folosit în afirmația lui Ciprian Simuț – cu sensul de “împreună”.
De ce, dacă predică un om, el e ÎMPREUNĂ cu ceilalți, dar, dacă cîntă, nu mai e ÎMPREUNĂ cu ceilalți?
Semnificația relației indicată de conceptul “ÎMPREUNĂ” nu e dată de diferența dintre UNU și MULȚI. A fi ÎMPREUNĂ se realizează deseori prin NATURA relației care se creează între UNU și MULȚI. Și aici e important să reținem caracteristicile psiho-artistice cu care e înzestrată ființa umană. UNII și-au dezvoltat mai mult această componentă a personalității lor (ca să nu mai vorbim de… vocație) și pot să creeze o relație mai intensă cu publicul.
În numeroase cazuri, cînd se poate lesne remarca înregimentarea ideologic-confesională a enoriașilor, apariția unui creștin atipic (din punct de vedere al înregimentării ideologic-confesionale) poate crea un nivel superior de… socializare.
În ceea ce mă privește, mi-am exprimat, de-a lungul anilor, preferința pentru cîntatul ÎMPREUNĂ, dar, ÎN ACELAȘI TIMP, am susținut permanent această perspectivă asupra binecuvîntării pe care o poate aduce, în mijlocul comunității creștine, persoana individuală, prin personalitatea unică și competențele dobîndite, necesare, într-un anumit context, a fi utilizate în comunitatea creștină.
Am deplîns în numeroase rînduri și deplîng în continuare situațiile, nu puține, în care comunitățile locale ale urmașilor lui Hristos se transformă, în mod gregar, în adunături de proști, lași, sfertodocți, behăitori animați de provincialism și nu de principiile excelenței.
Am sancționat, în postarea Tolba cu tîmpenii (000047), o afirmație a lui Petru Lascău asemănătoare cu cea a lui Ciprian Simuț.
