p.5: “A fost o vreme, de asemenea, când îmi era milă de morți, credeam că acela pe care-l sacrificam în deșert se cufunda într-o singurătate deznădăjduită, fără a-mi da încă seama că nu există singurătate pentru cei ce mor.”

p.6: ”Am văzut femei plângându-i pe războinicii căzuți. Dar noi suntem cei care le-au înșelat. I-ai văzut vreodată pe supraviețuitori întorcându-se acasă mândri și zgomotoși și aducând moartea celorlalți ca pe o cauțiune a riscului acceptat, moarte pe care o descriu ca înspăimântătoare, fiindcă li s-ar fi putut întâmpla și lor? [...] Ce ales de moarte, însă, [...] e singurul care descoperă adevărul- și anume că nu există oroare de moarte.”

p.12: ”Dragostea trebuie să aibă un obiect. Eu îl salvez doar pe cel ce iubește ceea ce există și care poate fi mulțumit. [...] Cel ce iubește doar apropierea dragostei nu va cunoaște niciodată întâlnirea cu ea. [...] O salvez pe aceea care nu iubește primăvara, ci înfățișarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis, care nu iubește dragostea, ci pe cel în care dragostea se ‘întruchipează’.”

p.13: ”… omul este asemenea unei citadele. Răstoarnă zidurile pentru a-și găsi libertatea, dar nu mai e decât fortăreață nimicită, deschisă înspre stele. Atunci începe spaima de a nu fi.”

p.15: ”Dau poruncă să se clădească o inimă a casei, astfel încât să poți să te apropii și să te depărtezi de ceva. Din care să ieși și la care să te întorci. Căci altfel, nu te afli nicăieri. Și a nu te afla nicăieri nu înseamnă a fi liber.”

Nu glumesc. E o poveste adevărată. Mi-a fost oarecum ruşine s-o împărtăşesc…