Articol apărut în revista electronică confesional@ 11-12 / 2004
“Stop mersului la biserică” este titlul cărţii lui Larry Pyle (Editura Shalom, Oradea, 2002) şi expresia îmi pare de o poeticitate care îmi încîntă urechile precum poemele într-un vers ale lui Ion Pillat (de exemplu Artă poetică: “Nu vorbele, tăcerea dă cîntecului glas.”).
Iată cum îşi începe autorul cartea cu acest titlu atît de incitant:
“De ce ar recomanda, un om care a slujit timp de douăzeci de ani ca pastor principal, ca oamenii să nu mai meargă la biserică? La urma urmei, pentru mulţi oameni, mersul la biserică intră în aceeaşi categorie cu mersul la un meci de baschet sau fotbal. […] Tradiţia ‘de a merge la biserică’ a devenit una din cele mai distrugătoare arme în mîna duşmanului. Lucrul acesta a fost şi continuă să fie privit ca şi unul din cele mai spirituale elemente din viaţa adevăraţilor creştini, însă, din nefericire, a fost pămîntul în care a încolţit şi s-a dezvoltat unul din cele mai distructive, înşelătoare şi demonice moduri de comportament care au existat vreodată de la începutul Bisericii. […] Acest concept al ‘mersului la biserică’ a cauzat o paralizie serioasă a trupului lui Hristos în domenii cum ar fi cel al evanghelizării, închinării şi modului de viaţă creştină zilnică. […] Sînt un susţinător fervent al adunării împreună a credincioşilor în mod regulat. Pentru rugăciune, părtăşie, închinare şi predicare a Cuvîntului, însă interesul principal al acestei cărţi se va concentra asupra modelului de ‘a fi’ Biserica lui Hristos, mai mult decît de ‘a merge la biserică’.”
Cartea lui Larry Pyle oferă multe surprize şi provocări şi, categoric, are farmecul comunicării eficiente. Unul dintre aspectele eclesiologice abordate se referă la “clericizarea” bisericilor neo-protestante.
“Cînd noi, ca lideri de biserică, nu reuşim să-i pregătim pe alţii pentru lucrare, după care să-i lăsăm să o facă, rezultatele sînt devastatoare. Potrivit unui sondaj recent, şase mii de lucrători baptişti cad anual datorită extenuării, depresiei, problemelor materiale şi chiar sinuciderii. Sau, alte cifre, chiar mai alarmante: în Statele Unite o mie cinci sute de lucrători părăsesc lucrarea în fiecare lună. (Clubul 700, 10 martie, 1999)
În 1998, 38% din lucrătorii americani protestanţi au indicat extenuarea ca fiind cea mai mare problemă a lor. 80% credeau că slujba lor avea un efect negativ asupra familiei lor (Barna Research Group, 1998). […]
Dacă vrem să vedem Biserica lui Isus Hristos devenind ceea ce a intenţionat El ca aceasta să devină, este necesar ca toţi membrii Trupului să fie echipaţi şi lăsaţi să intre în lucrare. Pînă cînd în Biserică nu se petrece acest transfer, membrii acesteia vor rămîne imaturi şi slabi, secerişul va fi doar o vorbă pe hîrtie şi cei mulţi vor pieri nemîntuiţi.”
Am mai scris despre consumismul religios care se întîlneşte în Oradea (şi în alte oraşe mari, cu multe biserici neo-protestante), unde mulţi creştini “merg la biserică” cu aşteptări asemănătoare celor pe care le are consumatorul cotidian pornit în cutreierarea mall-urilor sau supermarket-urilor: să vedem ce mai găsim pe ‘rafturile eclesiale’, care sînt noile vedete, ultimile alianţe ale ‘partidelor eclesiale’, cine mai aduce ceva nou. ‘Turiştii eclesiali’ nu sînt puţini, mutîndu-se de la o biserică la alta cu uşurinţa cu care cetăţenii se mută dintr-un apartament într-altul. Alţii sînt vizitatori permanenţi la alte biserici decît cele din care fac parte. O categorie aparte e cea a celor care caută, cam de mult timp, o comunitate creştină în care să se integreze, altfel practicînd o părtăşie familială.
Liderii eclesiali îşi consumă multă energie în aplicarea unor planuri strategice de menţinere a controlului în bisericile locale şi în judeţ, care este saturat cu biserici neo-protestante. Construirea de noi clădiri este o altă cauză a risipirii energiei pastorilor şi colaboratorilor lor din conducerea bisericilor. Stresul rezultat din aceste două direcţii (şi altele) fac ca pastorii să îşi dorească biserici disciplinate (în sensul de supuse patriarhalismului centralizat), uniformizate (fără membrii neconformaţi), un fel de “firmă eclesială” cu balanţa pozitivă la sfîrşitul anului, eventual cu “dividente” pe măsura stresului îndurat.
Din această perspectivă – a consumismului religios şi a patriarhalismului clerical –, “Stop mersului la biserică” pare sloganul potrivit pentru iniţierea unei noi etape în istoria neo-protestanţilor români.
De fapt, cu mulţi ani înainte, C.S. Lewis atrăgea atenţia asupra “asteniei eclesiale”, într-un mod mult mai ingenios, în cartea sa “Sfaturile unui diavol bătrîn către unul mai tînăr”:
“Sînt aproape încîntat să aud că încă mai merge la biserică şi se împărtăşeşte. Ştiu că sînt pericole în asta, dar orice e mai bine decît să-şi dea seama de schimbarea ce a suferit-o faţă de primele sale luni de viaţă creştină. Cît timp păstrează în exterior obiceiurile de creştin, poate fi încă făcut să se creadă un om ce are cîţiva prieteni noi şi cîteva distracţii, dar a cărui stare spirituală este la fel ca în urmă cu şase săptămîni. Şi în timp ce el crede asta, noi nu trebuie să ne luptăm cu pocăinţa explicită a unui păcat clar, recunoscut pe deplin, ci doar cu sentimentul vag, deşi stînjenitor, că nu prea o duce bine în ultimul timp.”
A fi abonat la o reţea pe Internet are ca avantaj şi primirea unui astfel de mesaj precum cel de mai jos:
“Nu demult intr-un ziar a aparut urmatoarea relatare: doamna Lila Craig, in varsta de 81 de ani, nu a lipsit de la niciunul din serviciile bisericii ei in ultimii douazeci de ani. Aproape 1040 de duminici ea a fost prezenta la fiecare program al bisericii. Ironic, ziarul a pus mai multe intrebari legate de aceasta informatie:
1. Oare aceasta femeie nu a avut musafiri nici intr-o duminica?
2. Oare aceasta femeie nu merge nicaieri sambata seara? Niciodata nu e obosita duminica dimineata?
3. Niciodata nu o doare capul, nu e racita, nu ii lipseste ceva la micul dejun, nu trebuie sa faca un drum departe de casa, nu merge la iarba verde, nu merge la o reuniune cu rudele ei mai apropiate sau mai indepartate?
4. Niciodata nu simte nevoia sa doarma mai mult duminica dimineata?
5. Chiar nu are prieteni care sa o invite intr-o excursie la sfarsit de saptamana?
6. Nu citeste niciodata ziarul de duminica?
7. Nu a avut parte de nici o duminica in care sa ploua sau sa ninga?
8. Niciodata nu s-a suparat pe pastor sau pe invatatorul de la scoala duminicala?
9. Nimeni nu a deranjat-o cu nimic la biserica?
10. Nu are radio sau televizor pentru a sta acasa si a urmari un program bun?”
“Biserica nu există pentru creştini”, îşi intitulează James Draper un articol, care conţine alte astfel de declaraţii categorice:
“Isus caută ucenici autentici în bisericile evanghelice din America, dar nu găseşte prea mulţi.”
“Creştinătatea occidentală s-a retras din bătălia pentru sufletele oamenilor în preocuparea găunoasă pentru propriul confort.”
“Devenim ineficienţi atunci cînd sîntem orientaţi spre noi înşine şi cultura noastră nu are o măsură vizibilă a adevărului etern. Astfel nu există mărturia întrupată despre Mîntuitorul.”
După ’89, spaţiul confesional neo-protestant din România a recuperat cîteva valenţe care îi lipseau: libertatea de expresie, instituţii cu profil religios, implicarea (mai mult sau mai puţin timidă) în viaţa societăţii, numeroase clădiri de biserici. Însă pulsul vieţii eclesiale a scăzut în intensitate, fiind înlocuit cu un activism aproape steril care încearcă să mascheze, ridicol de multe ori, astenia eclesială.
Ca şi loc public de adunare şi timp comunitar de întrunire, manifestarea eclesială e considerată “de succes” dacă reuşeşte să-şi atingă publicul-ţintă, nişa de piaţă, target-ul, care face parte tot mai puţin din “ogoarele gata de recoltă” şi tot mai mult cu ceea ce le place deja creştinaţilor să audă şi să experimenteze “moderat” la întrunirile publice.
Într-o foarte scurtă discuţie despre stilurile de închinare în biserică, cineva îşi exprima adeziunea extaziată faţă de fanfară: “Îmi place fanfara, că şi eu am cîntat în fanfară.” Şi era vorba de biserică la oraş! Mă gîndeam la fostul meu patron, fost profesor de fizică, dacă s-ar pocăi şi ar intra în biserică, ar trebui să înhaţe un trombon şi să “trombonească” şi el în fanfară?
Romania Evanghelica 