Dez-Mințiri (6/2010)

Pe blogul evanghelic despre care am scris, în repetate rînduri, că se adună straturi de jeg, mai ales prin comentariile cititorilor, au apărut ieri la adresa mea următoarele, scrise de VioricaO:

1. DEZMINȚIRE: Nu am fost exmatriculat de la Universitatea Emanuel.

Am absolvit Institutul Biblic Emanuel, cum se numea atunci, în 1999, cu cea mai bună medie, alături de Lucian Ciupe (din cîte îmi aduc aminte), din grupa de teologie baptistă.

Am fost șef de grupă (și șef de an) în anul I, iar în anul al II-lea m-am retras și l-am propus pe Lucian Ciupe.

Liderul incontestabil al grupei am rămas eu, „ne-ai fost baci” și „nu am fi fost așa fără Alin Cristea” fiind expresii prin care rolul meu în acea perioadă a fost recunoscut, prin aprecieri de la amvon sau în diverse situații publice sau private (“mi-ai fost ca un tată”, îmi spunea, la despărțire, un “rus”).

Cea mai interesantă expresie îi aparține însă lui Doru Hnatiuc, coordonatorul grupei noastre, care a afirmat în public: “Îi mulțumesc lui Dumnezeu că voi ați schimbat fața Institutului” (noi venisem la Institut în perioada următoare unui scandal care se lăsase cu exmatriculări și disciplinări). Iar mie mi-a recunoscut rolul în această schimbare benefică a imaginii Institutului.

Perioada de vîrf a Universității Emanuel a fost în 1997-1998.

Soția mea a fost contabilă 4 ani la Institutul Biblic Emanuel, în 1997-2000.

Comisia de evaluare la licență a fost formată din Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu, Vasile Talpoș.

Primii doi mi-au dat nota 10, probabil din două motive: coordonatorul meu de licență era Paul Negruț (cei care l-au avut coordonator pe Emil Bartoș au primit, pe nedrept, note ceva mai mici, din cîte îmi aduc aminte), iar Ioan Bunaciu îi spusese lui Otniel Bunaciu despre mine: “E băiatul lui Daniel Cristea din Petroșani (tatăl meu, care murise de 8 ani, a fost coleg în anul I la seminar cu Ioan Bunaciu în 1948). Otniel Bunaciu a avut de lucru la laptop pe parcursul evaluării.

Vasile Talpoș mi-a dat 9 (nu am știu un cuvînt în ebraică!)

Lucrarea mea de licență era un studiu critic despre relativismul antropologic postmodern, subiect despre care cei din comisie nu știau prea multe, la fel ca și Paul Negruț, care acceptase să coordoneze lucrarea mea deoarece Adi Vidu acceptase să o… coordoneze.

Minciuna că aș fi fost exmatriculat de la Emanuel discreditează întreg comentariul, mai ales că presupoziția falsă subminează concluziile false pe care le prezintă VioricaO.

2. Nu am fost agresiv fizic.

(Nu-i de ajuns că sînt verbal?, că doar nu așa, dintr-o dată, s-a apucat femeia asta să spună minciuni despre mine, a ajuns la exasperare de mahalagioacă care nu suportă standarde urbane și argumente polemice.)

Ședința la care se face referință este una dintre cele 4 ședințe elective în prima jumătate a anului 2006, o perioadă dificilă pentru Biserica Baptistă Providența din Oradea (eu sînt unul dintre membrii fondatori din 1996 și, după un timp, cel care a pus în ordine actele bisericii, ca secretar), care rămăsese, din diverse motive, fără 2 pastori și 2 presbiteri.

Cei care mai rămăseseră în Comitetul bisericii au fost depășiți de situație și atunci, după inițiativa neorganizată a unei liste de semnături a unor membri ai bisericii, eu am organizat un grup de inițiativă format din 6 tineri, care am adunat, conform statutului, semnăturile a o treime din membrii bisericii pentru convocarea unei adunări generale care să aleagă noua conducere a bisericii.

Comunitatea Baptistă din Oradea, al cărei președinte era și este Florin Negruț, a intervenit și a creat probleme bisericii timp de mai bine de jumătate de an (la un moment dat ștampilele bisericii și autorizația de funcționare fuseseră predate Comunității!?!).

Cerința mea publică și vehementă a fost: „Lăsați biserica să propună și să-și aleagă conducerea! Lăsați biserica să propună și să-și aleagă conducerea!”

Ca să nu mai vorbesc de faptul că o ședință a început cu votarea ordinii de zi FĂRĂ numărarea celor prezenți pentru a se stabili dacă se întrunește procentul necesar pentru constituirea adunării generale. Normal că am cerut VEHEMENT ca întîi să fie constituită adunarea generală și apoi am pus în discuție faptul că ordinea de zi nu corespundea cu cea anunțată ÎNAINTE de ședință.

A fi vehement nu înseamnă neapărat a fi agresiv. Poate să însemne a fi impetuos. Mai ales dacă ai peste 100 de kg și înălțime de 1,81. Și ochi albaștri care devin tăioși în momente polemice.

Nu am fost agresiv fizic. Dimpotrivă, la una dintre întîlnirile bărbătușilor din biserică, din acel an dificil, unul dintre membrii Comitetului mi-a sucit mîna la spate și m-a pus cu fața la zid, de față cu ceilalți. Fără ca eu să fi făcut vreun gest de apărare.

În aceeași seară, însă, omul și-a cerut iertare, l-am îmbrățișat și niciodată pînă în ziua de azi nu a existat vreun resentiment între noi doi, ultima dată ne-am pupat în 31 decembrie 2009 la biserică.

În schimb sînt alte conflicte mocnite pe care unii le poartă cu anii cu ei, și pe deasupra ne pricopsim și cu bîrfele și minciunile de pe Internet.

Și dacă aș fi fost agresiv, ăsta e mod de confruntare, pe care l-a adoptat, cu răutate, sau cel puțin cu o monumentală nepricepere, VioricaO? Stînd la o șuetă, în mahalaua Vindecătorului, cu Elisa, altă femeie slobodă la gură?

3. Chestiunea membralității mele confesionale e mai delicată, în primul rînd pentru că discuția implică instituții confesionale. Cum intenția mea nu a fost și nu este să aduc (mari) prejudicii acestor instituții, incomoditatea mea rezultă mai puțin din situația mea, cît din situația lor.

În mai multe rînduri, am precizat că 3 pastori din conducerea Comunității Baptiste din Oradea, Florin Negruț, Teodor Vereș, Ioan Popovici, au semnat o scrisoare, Nr. 14 din 16 ianuarie 2006, către Biserica Providența în care se menționează că eu aș fi fost audiat de Comisia de disciplină a Comunității. I-am învinuit și îi învinuiesc în continuare pe cei 3 pastori de minciună. Nu am fost audiat de Comisia de disciplină. Am scris cu altă ocazie pe Internet despre aceste chestiuni mai pe larg.

Acum mă limitez în a spune că în urma acestei solicitări a Comunității, cei cîțiva care mai rămăseseră în Comitetul bisericii, înainte de a fi înlocuiți de biserică, mi-au comunicat PRIN POȘTĂ că nu aș mai fi membru. Scrisoarea am primit-o după o lună de la înregistrarea ei, în timp ce, la biserică, dădeau mîna cu mine, salutîndu-mă cu „Pace!”

Nu doar MODUL în care mi s-a comunicat decizia a fost ABUZIV, ci și MĂSURA în sine a fost abuzivă. Statutul prevede excluderea ca fiind a treia formă de disciplină bisericească.

Nu e nimic de mirare că am fost VEHEMENT în a cere bisericii să-și recupereze dreptul și datoria de a-i retrage cuiva membralitatea. Aceasta nu e o chestiune care trebuie lăsată pe mîna cîtorva oameni (mai ales dacă sînt depășiți de situația eclesială dificilă). Căci oricui din biserică i se putea întîmpla ca dacă cîțiva oameni din Comitet, la presiunea Comunității, luau decizia excluderii, să i se comunice PRIN POȘTĂ!

Așadar, nu am fost exclus de către biserică. Biserica nu fusese anunțată de decizia care s-a luat. Eu am anunțat-o.

Atacul de acum a fost precedat de intervenția altcuiva de acum două săptămîni, care se întreba dacă oare am fost reprimit în biserică.

De ce să fiu reprimit în biserică dacă nu am fost dat afară de biserică?

Actualul păstor al bisericii este Lucian Ciupe (împreună cu Silviu Tatu), pe care eu l-am propus (pseudo)Comitetului de acum 4 ani să-l contacteze, să-l invite la seri de tineret (știam că Lucian Ciupe era într-o perioadă de odihnă pastorală), în vederea angajamentului pastoral din anul următor. Și am și făcut un profil în scris, la cererea Comitetului.

Am fost invitat la întîlniri cu cei doi pastori, la biserică și la mine acasă, în vederea „rezolvării situației” mele! Eu nu am făcut demersuri pentru “rezolvării problemei” mele. Eu nu sînt o problemă, eu sînt o persoană. Care a pus interesele bisericii mai presus decît interesele sale. La Judecata de Apoi voi afla, rușinat sau bucuros, dacă am făcut rău sau bine.

Și persoanele și bisericile au nevoie de vindecare, de refacerea relațiilor și de acordarea de compensații (fie măcar morale). Chestiuni față de care chibiții și mahalagioaicele cu gura mare din blogosfera evanghelică nu par a fi sensibili. Mucoși, pătrățoși, vindecăcioși, căcăcioși… Nu prea își dau seama de cum împrăștie, porcin sau ca tusea măgărească, flagelul minciunii, al bîrfei, al bădărăniei și al mediocrității ca mucegai confesional. De-ar învăța odată să se șteargă, singuri, la nas și la fund.

4. A spune cineva, despre mine: „Pe stradă nu vede nu cunoaște pe nimeni, nu dă nici bună ziua dar-mi-te “pace!””, este de un incomensurabil tembelism!

Sînt transformat într-un personaj asupra căruia se revarsă elucubrații bolnave și care, MAI ALES, nu au de a face cu realitatea.

Am mai pățit, acum cîțiva ani, așa ceva la Pătrățosu, cînd cineva scria că aș fi ieșit eu tulburat din minele din Valea Jiului și apoi și mai tulburat de la Universitatea Emanuel.

Păi nu era mai bine să fi fost exmatriculat? Rămîneam numai pe jumătate tulburat.

Mai era o șansă să fiu recuperat… Dar așa… Auf Wiedersehen…

Publicitate