Când leul rage (7)

“Faptul că Moabul nu este incriminat pentru vreo deficiență în relația cu Israel sau cu Iuda, ci cu Edomul, este cu totul neașteptat. Mai ales dacă lista popoarelor judecate de Dumnezeu prin Amos trebuia să îi includă numai pe vecinii lui Israel și/sau ai lui Iuda din perspectiva relațiilor acestora cu poporul lui Dumnnezeu, așa cum susțin unii comentatori. Gestul de a arde rămășițele pământești ale unui dușman, probabil ca răzbunare pentru contribuția acestuia la coaliția antimoabită, era ofensatoare. Nu greșim dacă o considerăm cea mai gravă ocară adusă defuncților. În consecință, dezonorarea prin arderea cadavrelor se aplica numai unor categorii speciale de oameni precum prizonierilor de război și celor condamnați la moarte.

Notă: La această practică recurge regele Iosia pentru a descuraja idolatria (2 Regi 23:16). În mod cu totul neobișnuit se putea practica arderea cadavrelor în condiții de asediu prelungit (Amos 6:10). De regulă, mormintele erau săpate în rocă și erau niște peșteri naturale lărgite și amenajate artificial. Defuncții erau depuși pe mese mortuare până când carnea putrezea. Apoi, oasele erau depozitate într-o groapă, împreună cu oasele celorlalți defuncți îngropați în mausoleu. Procedeul era numit ‘a fi culcat împreună cu părinții tăi’ (2 Samuel 7:12)” (159-160)

Când leul rage – Silviu Tatu, Societatea Biblică din România, Oradea, 2010, 361 pag.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: