Creștinism păgân? (1)

CREȘTINISM PĂGÂN? O explorare a originilor practicilor bisericii – Frank Viola, George Barna, Editura Kerigma, Oradea, 2010, 311 p.

“Primii creștini erau profund centrați în Hristos. Isus Hristos era bătaia lor de puls. El era viața lor, suflarea lor și punctul lor central de referință. El era obiectul închinării lor, subiectul cântecelor lor și conținutul discuțiilor lor. Biserica Noului Testament a făcut din Isus Hristos Domnul central și suprem în toate lucrurile.

Biserica Noului testament nu avea o ordine fixă a închinării. Primii creștini se întruneau în adunări în care participarea era deschisă tuturor, unde toți credincioșii își împărtășeau propria experimentare a lui Hristos, își exercitau darurile și căutau edificarea celorlalți. Niciunul nu era spectator. Tuturor li se acorda privilegiul să participe și fiecare avea responsabilitatea să o facă. Scopul întrunirilor de biserică era dublu. Credincioșii se întruneau pentru zidire reciprocă și, de asemenea, ca să-L facă vizibil pe Domnul Isus Hristos prin funcționarea fiecărui membru al trupului Său. Întrunirile bisericii primare nu erau ‘servicii’ religioase, ci erau întruniri informale, desfășurate într-o atmosferă de libertate, spontaneitate și bucurie. Întrunirile aparțineau lui Isus Hristos și bisericii; ele nu slujeau ca platformă pentru vreo misiune sau pentru vreo persoană înzestrată.

Biserica noutestamentală era o comunitate de tipul față-în-față. Primii creștini se adunau pentru închinare în comun și zidire reciprocă, însă biserica nu exista doar pentru a se întruni o dată sau de două ori pe săptămână. Credincioșii Noului Testament trăiau o viață de părtășie autentică. Ei se îngrijeau unii de alții și când nu se aflau la întrunirile planificate ale bisericii. Erau, în sensul deplin al cuvântului, o familie.

La apariția sa, creștinismul a fost prima și singura religie din lume care nu avea ritualuri, cler și clădiri sacre. În primii 300 de ani de existență a bisericii, creștinii se adunau în case. Cu anumite ocazii, lucrătorii creștini foloseau uneori spații mai largi (cum era Pridvorul lui Solomon [Ioan 10:23, Fapte 3:11] sau Școala lui Tiran [Fapte 19:9]). Lipsea însă cu totul conceptul de clădire sacră, ca și acela de a cheltui sume mari de bani cu întreținerea unor astfel de clădiri. De asemenea, creștinii nu numeau ‘biserică’ sau ‘casa lui Dumnezeu’ clădirea în care se adunau. Singurul edificiu sacru cunoscut de primii creștini era acela care nu era făcut de mâini omenești.

Biserica Noului Testament nu avea cler. Preotul catolic și pastorul protestant erau cu totul necunoscuți. Biserica avea lucrători apostolici itineranți care plantau și îngrijeau biserici, dar acești lucrători nu erau considerați ca făcând parte dintr-o castă specială de clerici. Ei erau parte a trupului lui Hristos și serveau bisericile (nu invers). Fiecare avea dreptul exclusiv de a exercita autoritate asupra poporului Său. Niciun om nu avea acest drept. Supravegherea și păstorirea erau doar două din aceste daruri. Prezbiterii și păstorii erau creștini obișnuiți, înzestrați cu anumite daruri. Slujbele pe care le făceau nu erau oficii speciale și nu monopolizau slujirea în întrunirile bisericii. Ei erau pur și simplu creștini cu mai multă experiență care se îngrijeau în mod natural de membrii bisericii în vremuri de criză și asigurau supravegherea întregii adunări.

Luarea deciziilor în biserica noutestamentală era de resortul întregii adunări. Uneori plantatorii de biserici itineranți ofereau un sfat, arătând în ce direcție era bine să se îndrepte adunarea, dar în ultimă instanță biserica locală în ansamblul ei era cea care lua decizia, sub domnia lui Isus Hristos. Ținea de responsabilitatea întregii biserici să afle voia Domnului și să acționeze în consecință.

Caracterul bisericii Noului Testament era organic, nu instituțional. Biserica nu era unită prin punerea unor oameni în oficii de conducere, prin crearea de programe, de ritualuri și dezvoltarea unei ierarhii de sus în jos sau a unei structuri de tip linie de comandă. Biserica era un organism viu, care respira. Fusese născută, creștea și producea în mod natural tot ce era în ADN-ul ei. Ne referim aici la toate darurile, slujirile și funcțiunile trupului lui Hristos. În ochii lui Dumnezeu, biserica este o femeie frumoasă. Mireasa lui Hristos. Ea este o colonie venită din cer, nu o organizație creată de oameni, de pe pământ.

Zeciuiala nu era o practică a bisericii Noului Testament. Primii creștini își foloseau banii pentru ajutorarea săracilor din rândurile ei, cât și a săracilor din afara ei. De asemenea, biserica îi susținea material pe plantatorii itineranți de biserici, pentru ca Evanghelia să poată fi răspândită și să se poată planta biserici și în alte ținuturi. Primii creștini dăruiau potrivit cu posibilitățile lor, nu din datorie, sau obligație sau pentru că așa se cuvenea. Ideea de salariu pentru pastor / cler le era cu totul străină. Fiecare creștin din biserică era preot, slujitor și membru funcțional al trupului.

Botezul era expresia exterioară a convertirii creștine. Când primii creștini conduceau oameni la Domnul, îi botezau imediat în apă, ca mărturie a noului lor statut. Cina Domnului era o expresie continuă prin care primii creștini își reafirmau credința în Isus Hristos și apartenența la trupul Său. Cina era o masă obișnuită, de care întreaga biserică se bucura în Duhul și într-o atmosferă de bucurie și celebrare. Cina era cu adevărat părtășia trupului lui Hristos, nu un ritual simbolico-religios. Și nu era oficiată de o persoană ordinată.

Primii creștini nu construiau școli biblice sau seminarii ca să-și instruiască tinerii lucrători. Lucrătorii creștini erau educați și instruiți de lucrătorii mai în vârstă, în contextul vieții bisericii. Ei învățau ‘la locul de muncă’. Isus a oferit modelul pentru această instruire ‘la locul de muncă’, fiind mentor pentru cei doisprezece. Pavel a copiat acest model când a instruit tineri lucrători dintre neamuri în Efes.

Primii creștini nu erau împărțiți în diferite denominațiuni. Ei își înțelegeau unitatea în Hristos și o exprimau la modul vizibil în fiecare cetate. În concepția lor, într-o localitate nu exista decât o singură biserică (chiar dacă creștinii care o formau se adunau în mai multe case din respectiva localitate). Dacă ai fi fost un creștin în primul secol, ai fi aparținut unei asemenea biserici unice. Se veghea cu strășnicie la unitatea Duhului. ‘Eu sunt al lui Pavel’, ‘Eu sunt al lui Petru’ sau ‘Eu sunt al lui Apolo erau considerate a fi sectare și divizive (vezi 1 Corinteni 1:12).

Noi credem că aceasta este viziunea lui Dumnezeu pentru fiecare biserică. De fapt, noi am scris această carte cu un singur scop: să facem loc absolutei centralități, supremații și conduceri a lui Hristos în biserica Sa. Din fericire, tot mai mulți revoluționari îmbrățișează în zilele noastre această viziune. Ei recunosc că în credința creștină este nevoie de o revoluție – o renunțare completă la acele practici creștine care sunt contrare principiilor biblice. Trebuie să o luăm de la capăt și să zidim pe temelia cea dreaptă. Orice altceva mai puțin se va dovedi păgubos.

Și astfel speranța noastră acum, când termini de citit această carte, este întreită. În primul rând, sperăm că vei începe să-ți pui întrebări despre biserică, așa cum o cunoști în prezent. În ce măsiră este aceasta biblică? În ce măsură exprimă aceasta conducerea absolută a lui Isus Hristos? În ce măsură permite aceasta membrilor trupului lui Hristos să funcționeze liber? În al doilea rând, sperăm că vei recomanda această carte fiecărui creștin pe care îl cunoști, astfel încât un număr tot mai mare de creștini să înceapă să-și pună întrebări pornind de la mesajul ei. Și în al treilea rând, sperăm că te vei ruga serios cu privire la răspunsul pe care ar trebui să-l dai acestui mesaj.

Dacă ești un ucenic al Revoluționarului din Nazaret, al radicalului Mesia care își înfige securea la rădăcină, va trebui în cele din urmă să-ți pui o anume întrebare. Este aceeași întrebare care I s-a pus și lui Isus când umbla pe pământ, cu privire cu ucenicii Săi, și anume: ‘Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor?’ (Matei 15:2)” (p. 262-266)

Publicitate