“Cazul” Alin Cristea – 2

Articolul lui Dănuț Mănăstireanu a fost publicat de autor pe blogul Persona în 10 septembrie 2009.

La final voi face cîteva comentarii.

Alin cel straniu

Il cunosc pe Alin Cristea din toamna lui 1994, cind mi-a devenit student la ceea ce se numeste acum Universitatea Emanuel din Oradea. Ne-am intilnit, de asemenea, in vara lui 1996, cu ocazia unui program in cadrul caruia cei mai buni studenti ai universitatii (did you get it or should I be more explicit?) erau invitati sa lucreze tiomp de doua saptamini la lucrari de amenajare la Tyndale House, in Cambridge, Marea Britanie, avind apoi acces timp de o saptamina la biblioteca acestui faimos centru evanghelic de studii biblice,pentru a-si pregati lucrarea de licenta. Poate nu intimplator, atunci a inceput sa se prabuseasca, incetul cu incetul, visul pe care l-am construit, alaturi de Paul Negrut si de alti citiva colegi, de a face din Emanuel, cea mai buna scoala de teoloie evanghelica din estul Europei. Mare pacate acest vis s-a spulberat, desi era absolut realizabil, asa cum aratau lucrurile inainte de vara aceea. Dar despre toate acestea, poate, alta data.

Faptul ca Alin era unul dintre putinii studenyi din anul lui care avea deja o licenta universitara, constituia pentru el un mare avantaj, de maturitate si de extensie a experintei, in raport cu ceilalti colegi. Ca student, Alin a vadit deosebita inteligenta si creativitate, chiar daca, personal, ma asteptam la mult mai mult de la el. Dar poate ca am fost un profesor mult prea exigent pentru asteptarile studentilor. Asta mai degraba ei ar trebui sa va spuna. Alin a fost, de asemenea, un student foarte incomod, lucru pe care il pot confirma si ceilalti colegi prpfesori. In ciuda acestui fapt,  am pastrat o relatie activa cu el, de-a lungul anilor, cu suisuri si coborisuri, cu colaborari fructuoase, dar si cu certuri crunte, urmarind, uneori cu nedumerire, alterori cu admiratie, ceea ce a reusit sa realizeze de cind si-a terminat studiile. Nimic neobisnuit aici, as spune, cind este vorba de o relatie intre oameni foarte diferiti si, amindoi, destul de stranii. Eu cred insa ca Dumnezeu are ca hobby „colectionarea” de oameni stranii si incomozi. Este suficient sa va uitati la profeti ca sa intelegeti ce vreau sa spun. Asa fiind, nu ma deranjeaza deloc sa ma inconjor de oameni mai „altfel”.

Alin n-are cum sa placa conformismului plictisitor si lipsit de imainatie care domina spatiul evanghelic romanesc, asa cu Marius, cu tot conformismul lui calificat fata de institutia „Emanuel” si nonconformismul lui in toate celelalte, nu are cum sa placa celor care gasesc siguranta in platitudine si uniformitate.

Unii se intreaba din ce traieste Alin, de vreme ce nu este  incadrat in „cimpul muncii” (Va mai amintiti expresia din limbajul de lemn comunist?). Nu m/as mira ca unii dintre acestia sa aiba reflexul de a-l denunta „la ilicit”, din aceasta pricina. Acestora nu le-ar trece prin cap ca, vorma englezului, „this is none of their business”. Noi insa, colectivisti din fire si prin educatie, avem prostul obicei de a ne baga mereu in viata altora, acolo unde „nu ne fierbe oala”, iar atunci cind cei vizati refuza sa revina „pe linie”, ne razbunam cu „sfinta” birfa evangelica. Sociologia a pus demult diagnosticul acestor patologii minoritare. De aceea nu merita sa ne mai batem capul cu ele.

Alin are gura prea mare, spun altii. „Se ia” fara jena de Ton, de Negrut, de Cruceru, sau de Branzai, de Uniune si de „mamad” Comunitate. „Omul acesta nu are niciun Dumnezeu”, pentruca cred ei, nu respecta nici un fel de autoritate.

Alin are, fara indoiala, o gura mare si nu iubeste prea mult autoritatea, mai ales atunci cidn este opresiva. Si eu sunt la fel. As spune, mai degraba, ca Alin „nu se uita la fata omului”. Asa fiind n-a ezitat niciodata sa ma apostrofeze in modul cel mai ferm cu putinta, in privat sau in public, asa cum a fost cu ocazia scandalului legat de acuzatia de plagiat adusa lui Paul Negrut.

Pentru unii, nenumaratele proiecte cullturale pe care le-a initiat sau in care este implicat Alin Cristea sunt oura apa de ploaie. Pentru mine insa, Confesionala, Revista revistelor culturale, Thymos si, mai nou, Romanian evanghelica, sunt proiecte pe care niciun om cinstit si lipsit de prejudecati nu are cum sa le treaca cu vederea.

Sunt acestea proiecte perfecte? Nicidecum, caci ele sunt rodul unui autor imperfect, omul Alin Cristea. Dar, dati-mi voia sa va dau o veste proasta: la fel sunt si proiectele noastre. Si noi impreuna cu ele.

VA URMA

Comentarii

1. „Pentru mine insa, Confesionala, Revista revistelor culturale, Thymos si, mai nou, Romanian evanghelica, sunt proiecte pe care niciun om cinstit si lipsit de prejudecati nu are cum sa le treaca cu vederea.” – această formulare, deloc gratuită, e principala mea armă într-o chestiune de dispută cu Marius Cruceru, care, ca și anii trecuți, încearcă să discrediteze persoana mea publică și proiectele mele publice. (Motivele sînt diverse.) Acum vreo 6-7 ani am făcut imprudența să menționez, într-un mesaj către Marius Cruceru, că cel puțin 4 persoane spuseseră deja că Alin Cristea e o instituție. Marius Cruceru s-a pronunțat clar în public că nu vrea să recunoască autoritatea nici unui proiect realizat de către mine. (Și aici sînt diverse aspecte ale perspectivei din care a fost făcut o asemenea afirmație.) Formula lui Dănuț Mănăstireanu, care a fost mentorul lui Marius Cruceru din tinerețe, este foarte importantă pentru mine, întrucît mă scutește să mă desfășor în explicații ample, am folosit-o de cel puțin 2 ori pînă acum. Deocamdată nimeni nu a dat răspuns la întrebarea pe care am ridicat-o: Este Marius Cruceru un „om cinstit și lipsit de prejudecăți”? Desigur, un răspuns se conturează și din tîmpeniile pe care le scrie uneori Marius Cruceru la adresa mea…

2. Dănuț Mănăstireanu menționează o dată importantă, 1996, din istoria Universității Emanuel, considerînd că de atunci a început destrămarea unui proiect care ar fi putut să facă din Universitatea Emanuel „cea mai bună școală de teologie evanghelică din estul Europei”. Această chestiune este, și ea, una importantă pentru mine, întrucît am afirmat public, în mai multe rînduri, că cea mai bună perioadă a Universității Emanuel a fost în 1997-1998. Astfel, în anumite discuții publice, pot să mai amîn discuții ample cu gureșii de serviciu, întrucît există această formulă a lui Dănuț Mănăstireanu, care a predat la Universitatea Emanuel și știe mai bine ca mine ce zice. De asemenea, cei care sînt atenți pot să sesize în involuția Universității Emanuel un motiv serios pentru care pun în discuție în spațiul public chestiuni referitoare la politica instituției, conducerea ei, rolul ei în mediul evanghelic (nu doar baptist) și în pregătirea unor absolvenți pentru societatea românească.

3. Din rîndurile acestui episod rezultă un tablou al persoanei mele din anii studenției la Institutul Biblic Emanuel, dar valabil și pentru anii care au urmat. „Alin a vădit deosebită inteligență și creativitate” – lucrul ăsta ar trebui să intre bine în cap unora dintre cei care mă antipatizează cu pasiune, de exemplu doctorandul Ciprian Simuț, care, zilele trecute, mă declara: „zero”. Nu consider că am fost un student incomod, cu atît mai puțin un student FOARTE incomod. Nici acum, după multe polemici am întreținut în public, nu mă consider un om foarte incomod.

4. Nu consider că am avut cu Dănuț Mănăstireanu „certuri crunte”, nici nu confirm total următoarele: „N-a ezitat niciodata sa ma apostrofeze in modul cel mai ferm cu putinta, in privat sau in public, asa cum a fost cu ocazia scandalului legat de acuzatia de plagiat adusa lui Paul Negrut.” Îmi aduc foarte bine aminte de momentul la care se referă, cînd Paul Negruț a căzut în capcana de a răspunde, pe blogul lui Marius Cruceru, unui mesaj provocator al lui Ioan Pop, iar Dănuț Mănăstireanu nu s-a putut abține să nu dezbată public răspunsul lui Paul Negruț. Am mai scris despre acest moment, cînd, venind soția acasă, m-a găsit plîngînd și a crezut că s-a întîmplat ceva. Poate că se întîmplase ceva, nu m-am psihanalizat – poate că atunci micul Alin, din inima mea, o fi zis: dacă și ăștia nu se pot abține, atunci de ce să mă mai abțin eu? La ce folos, că, dacă doi din ăștia mari nu se abțin, dărîmă într-o zi tot ce-am construit noi abținîndu-ne un an sau zece.

5. Fiind destul de obosit, renunț la alte comentarii și voi încheia scurt cu o chestiune care s-ar putea să îi șocheze pe unii:

Nu cred că am „gură mare”.

Publicitate