Peter J. Grant: “Atunci când creștinii Bisericii Primare erau umpluți cu Duhul Sfânt, Acesta nu-i influența doar în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu către credincioși și în înfăptuirea de minuni (Fapte 19:10-11), ci îi îndemna să înceapă discuții cu cei necredincioși, “vorbind cu îndrăzneală cu privire la Împărăția lui Dumnezeu” (versetul 8). Apostolul Petru ne învață că vom fi întotdeauna pregătiți să-i dăm socoteală oricărui om care ne întreabă despre nădejdea din noi, dacă sfințim pe Cristos ca Domn; iar “blândețea și teama” trebuie să fie prezente în relaționarea cu necredincioșii (1 Petru 3.15) Pe lângă acestea, Iuda ne spune: “mustrați pe cei ce se despart de voi” (Iuda 22).
Când omul este umplut de Duhul Sfânt și când Duhul Sfânt stăpânește întreaga biserică, consecințele pot fi observate în folosirea mesajului plin de dragoste al Evangheliei pentru a relaționa cu o lume rătăcită. Un pastor plin de Duhul Sfânt va găsi ocazii în care să se implice în apărarea credinței cu ajutorul rațiunii și se va asigura că și membrii adunării sale sunt pregătiți să facă acest lucru. Această pregătire poate fi realizată cu ajutorul seminariilor, a grupelor de studiu, a orelor de religie sau prin învățăturile din cadrul serviciilor principale ale bisericii. O altă idee ar fi începerea unei lucrări centrate doar pe apologetică; în amjoritatea bisericilor există câțiva oameni dăruiți spre slujire în acest domeniu.” (p. 56-57)
“Biserica și pastorul care învață să folosească adecvat apologetica vor descoperi în aceasta un partener de încredere al evanghelizării. Filosoful Jean-Jacques Rousseau declara: “Creștinismul a luat naștere cu ocazia întâlnirii dintre primul idiot și primul șarlatan.” Încă din vremea Renașterii, creșterea constantă a culturii scepticismului și cinismului a dus la formarea unei “prăpăstii culturale”, care-i desparte pe necredincioși de cruce. Prăpastia culturală este reală – necredincioșii au în general o părere negativă despre Evanghelie și susținătorii acesteia. Ei consideră că Evanghelia este lipsită de relevanță, având un mesaj negativ. Aparentul “exclusivism” al acesteia este disprețuit de o cultură care pune toleranța mai presus de orice (cu toate acestea, tolerându-i doar pe ceilalți pluraliști).
Ca și credincioși, știm că Evanghelia este puterea mântuitoare a lui Dumnezeu și că împărtășirea acesteia este cel dintâi obiectiv al nostru. Cu toate acestea, de multe ori nu reușim să percepem chestiunile intelectuale, emoționale, voliționale etc. – prăpastia culturală – printre care trebuie să navigheze necredinciosul înainte de a ajunge la starea unde să poată sau să vrea să asculte mesajul Evangheliei. Apologetica încearcă să-l ajute pe acesta în călătoria spre credința în Cristos – să traverseze prăpastia culturală și să fie pus față-n față cu prăpastia “Crucii”, pentru a auzi mesajul Evangheliei. Chiar și în era postmodernă, înlăturarea confuziilor referitoare la Dumnezeu, Biblie, sfințenia lui Cristos, conceptul durerii și subiectul Bisericii ușurează acest proces. Fără o apologetică eficientă, necredinciosul care ascultă mesajul Evangheliei poate părea indiferent, îndărătnic sau șovăitor. Odată înlăturate prejudecățile și îndoielile acestuia – într-un cadru confortabil –, evanghelizarea devine un proces mult mai ușor, oamenii reacționând pur și simplu la principii în care cred deja.” (p. 58-59)
30 noiembrie 2018 la 22:40
A republicat asta pe RoEvanghelica.