Diferența dintre penticostali și carismatici (2)

„După 1950, a apărut un fenomen strâns legat de penticostalism – mișcarea carismatică. Cuvântul „carismatic” provine din grecește, însemnând un dar fără plată al harului. În Noul Testament, cuvântul este folosit în epistolele lui Pavel (și în 1 Petru 4:10), iar când este folosit la plural (charismata), arată varietatea darurilor spirituale hărăzite Bisericii. Mișcarea carismatică nu e omogenă, astfel că este dificilă o generalizare a caracteristicilor sale. În unele cercuri, se pune accent pe darurile mai spectaculare, precum vindecarea, profeția și vorbirea în diferite limbi. Dar este recunoscut și locul altor daruri în viața Trupului lui Hristos, precum cele nouă daruri din 1 Corinteni 12:7-11. Deși unii privesc darul vorbirii în limbi ca semnul inițial al botezului cu Duhul Sfânt, acesta nu este un punct de vedere universal acceptat.

La începutul anului ’60, mișcarea carismatică a apărut, în principal, în bisericile protestante. În biserici în care se pusese prea puțin accentul pe lucrarea Duhului Sfânt de regenerare și sfințire, brusc, mulți au ajuns să experimenteze puterea Duhului Sfânt. Acest lucru a adus o nouă vitalitate congregațiilor, determinând o închinare spontană și o dorință adâncă de a împărtăși și altora mesajul Evangheliei. Mișcarea a început pe coasta de vest a Americii și s-a răspândit rapid. […]

Deși mulți au ajuns să-L cunoască pe Hristos datorită mișcării carismatice, aceasta nu a fost scutită de critici venite din partea celor ce nu îi împărtășeau punctele de vedere. Penticostalii clasici se feresc de ea, mai ales pentru că o consideră o reformulare a teologiei experiențelor penticostale. Alții i se opun din motive doctrinare sau pentru că a creat tensiuni în multe comunități. Deoarece mulți dintre cei implicați în mișcarea carismatică nu s-au despărțit de comunitățile lor inițiale, în congregații au pătruns elemente discordante. Unele s-au separat, iar în Anglia, mai ales, au fost organizate multe biserici prin case, chiar dacă la dezvoltarea acestora au contribuit, în unele cazuri, alți factori decât experiențele carismatice. Cu siguranță că mișcarea carismatică a determinat discuția teologică asupra continuității tuturor darurilor după epoca apostolică. Este evident că unele manifestări ale darurilor carismatice par în contradicție cu modelul Noului Testament, care subliniază nu individualitatea, ci utilitatea lor pentru zidirea întregului trup. De asemenea, Noul Testament privește darurile ca o decizie suverană a lui Dumnezeu, prin care acestea îi sunt date celui care le primește. Cu toate acestea, nu există nici o îndoială cu privire la vitalitatea experienței creștine trăite de mulți membri ai mișcării carismatice, nici cu privire la dragostea și devotamentul lor față de Hristos.” (p. 219-221)

Povestea bisericii – A.M. Renwick, A.M. Harman, Editura Discipolul, Cluj, 2005, 239 p.

Publicitate