Diferența dintre penticostali și carismatici (3)

“Deoarece penticostalii clasici ori nu voiau ori nu puteau să contribuie la dezvoltarea unei teologii carismatice, liderii carismatici și-au formulat curând propria lor poziție privind “botezul cu Duhul Sfânt”, care a devenit cunoscută ca “viziunea organică” asupra experienței. Cei care au făcut primii pași în acest sens au fost Kilian McDonnell (romano-catolic), Arnold Bittlinger (luteran) și Larry Christenson (luteran). Teologia aceasta a fost prezentată într-o formă dezvoltată în cartea lui Larry Christenson publicată în 1976, The Charismatic Renewal Among Lutherans (Reînnoirea carismatică printre luterani).

Pe scurt, în “viziunea organică” experiența penticostală era văzută ca parte esențială “riturilor de trecere”: botezul, confirmarea și euharistia. Astfel, a fi “botezat cu Duhul Sfânt” era tot una cu a fi botezat în apă, în vreme ce experiențele ulterioare manifestate prin vorbirea în limbi sau prin alte daruri constituiau o “eliberare” sau o “actualizare” a harului dat și primit la botez.

Concepția aceasta era contrară celei penticostale clasice a unui botez separat cu Duhul Sfânt, care urma convertirii și botezului în apă, însoțit de “dovada inițială” a vorbirii în limbi. Cu toate că cei mai mulți dintre noii carismatici au respins poziția penticostală clasică privind necesitatea vorbirii în alte limbi, au subliniat și ei importanța acestei “dovezi inițiale”. Cei mai mulți au susținut, precum Christenson, că “cei care se roagă pentru umplere cu Duhul Sfânt, în contextul reînnoirii carismatice, vorbesc de obicei în limbi în momentul când primesc botezul, ori ceva mai târziu”.

Pentru a evita ideea a “două botezuri” și pentru a adera la principiul “un Domn, o credință, un botez”, se susținea că o persoană putea primi botezul cu Duhul Sfânt în momentul când era botezată în apă (botez făcut copiilor), urmând ca ultelrior, de-a lungul experienței creștine, să primească și un dar sau altul al Duhului Sfânt. De asemenea, prin adoptarea acestei concepții se pretindea că se evita pericolul divizării bisericii în două grupări, una alcătuită din membri “umpluți cu Duhul Sfânt”, cealaltă din membri “de mâna a doua” care au primit “botezul”.

Astfel, a devenit obișnuit ca unii carismatici să accepte “un botez în Duhul” prin credință, fără manifestările însoțitoare, iar mai târziu să caute “să vorbească în limbi” nu ca “dovadă inițială”, ci ca unul din darurile care autentificau primirea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, cei mai mulți carismatici simțeau că experiența lor era într-un fel incompletă dacă nu reușeau să vorbească în limbi. În realitate, cei mai mulți dintre carismatici vorbeau în limbi și considerau glosolalia drept o parte integrantă a experienței lor penticostale.

Înarmată cu o nouă respectabilitate teologică și fără pericolul unui război sectar, mișcarea carismatică a intrat în anii șaptezeci în principalele biserici mai mult ca o rupere de nori decât ca o ploicică. Mii de lucrători, preoți și pastori au primit experiența penticostală în speranța de a-și reînnoi propria viață spirituală, precum și cea a parohiilor și chiar a denominației lor. La nivelul membrilor de rând, mai multe milioane au primit “botezul” și au decis să rămână în bisericile lor, în încercarea de a răspândi vestea bună printre cei de aceeași credință cu ei.” (p. 252-253)

Tradiția mișcării penticostale: mișcările carismatice din secolul XX – Vinson Synan, Valeriu Andreiescu, Editura Betania, Oradea, 2004, 381 p.

Postări cu subiect asemănător

Diferența dintre penticostali și carismatici (1)
Diferența dintre penticostali și carismatici (2)
Bă, pocăiților, care sînteți carismatici?

Publicitate