Darul iertării (3)

“Unul din obiceiurile mele, cel mai dificil de învins, era să joc ceea ce eu numesc jocul timpului. Jocul era cam așa. Eu păcătuiam. Apoi mă simțeam vinovat. Îi ceream lui Dumnezeu să mă ierte. Apoi, în funcție de gravitatea păcatului, lăsam să treacă un anumit timp până când îi ceream lui Dumnezeu diferite lucruri. Uneori așteptam o oră. Alteori așteptam până a doua zi. Îmi dau seama acum că acesta era modul în care mă pedepseam pe mine însumi. Însă la nivel conștient, o făceam din respect pentru Dumnezeu. Adică, este adevărat că Dumnezeu este iertător, însă simțeam că aveam nevoie să-I las puțin timp pentru a Se răcori până la reluarea relației mele cu El. Nu puteam să merg mai departe ca și cînd nimic nu s-ar fi întâmplat. Înțelegeam totul despre teologia iertării, dar ceea ce știam la nivelul minții nu ajunsese în inima mea, în emoțiile mele și în acțiunile mele.

Mulți oameni au această problemă. Ei dau din cap, fiind de acord cu predicatorul, când acesta vorbește despre dragostea necondiționată a lui Dumnezeu și despre dorința Sa de a reface comunitatea cu oamenii pierduți. Apoi îi întrebi: “Crezi că Dumnezeu te-a iertat cu adevărat?” Iar ei răspund: “Sper că da” sau “Cred că nu vom ști până la sfârșit”. În cazul multor creștini persistă o sămânță a îndoielii: ei se îndoiesc că le sunt iertate toate păcatele, că Dumnezeu chiar nu-i mai acuză de nimic.

Atâta timp cât nu suntem siguri și nu rezolvăm chestiunea iertării, o dată pentru totdeauna, două lucruri vor continua să fie adevărate. În primul rând, nu vom aveam niciodată prea multă încredere atunci când Îi facem cereri Tatălui nostru ceresc. Vom simți întotdeauna că Dumnezeu are ceva împotriva noastră. În al doilea rând, îi vom pune și pe alții în aceeași barcă. Dacă noi încercăm întotdeauna să facem ceva pentru a ne asigura iertarea, vom face presiuni asupra altora cerându-le să facă ceva anume pentru a câștiga iertarea noastră. Vom avea tendința să le amintim celorlalți eșecurile lor și nevoia lor de a se revanșa pentru ele într-un fel sau altul.

Un credincios care trăiește în termeni de “răsplată” în relația sa cu Dumnezeu este ca un om care câștigă o mașină și continuă totuși să meargă pe jos. Oamenii îi spun cât e de frumoasă mașina, iar el este de acord. O ține curată, citește manualul de utilizare de mai multe ori până ajunge să cunoască foarte bine fiecare detaliu al mașinii. Și totuși, mașina nu își îndeplinește scopul pentru care a fost creată. Iar aceasta se întâmplă doar din vina lui. Mașina nu este mai puțin a lui. Însă practic vorbind, este ca și cum n-ar fi proprietarul ei. La fel este și credinciosul care nu acceptă iertarea lui Dumnezeu.” (p. 47-48)

Darul iertării – Charles Stanley, Editura Casa Literaturii Creștine, Brașov, 2005, 165 p.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: