Jurnal de lectură: Portrete din cioburi (1)

Mă gîndeam să încep în prima zi a lunii următoare… Să treacă aprilie, cu depresia festivalieră… Să vină luna mai, asta vine cu… alergia de sezon.

În ultimele săptămîni nu de puține ori mi-au alunecat ochii spre stînga, unde, pe o cutie, sub cotul meu, alături de Biblie, de cărți cu care am de a face în ziua respectivă (și de PRO TV Magazin), stau și două volume groase… Of, Doamne, da’ groase…

363 de pagini… Și e doar primul volum! Al doilea depășește 400…

De cînd nu am mai citit un roman? Oare de 20 de ani? Din noaptea dinaintea unui examen, cînd am terminat volumul 2 din Shogun?

Ei, dacă mă gîndesc bine, am citit cel puțin încă un roman, unul SF, Jocul lui Ender, ba chiar și pe celelalte două din trilogie…

Aha, și am mai citit și Codul lui Da Vinci, cînd am vrut să scriu un articol care a apărut în revista Cultura…

Mda, acum vreo 16 ani a fost și Frații Thibault, ba nu, titlul e Familia Thibault (Premiul Nobel în 1937), l-am citit pe tren în cîteva săptămîni, cînd mergeam la o preparație de cărbune din Valea Jiului și mă pregăteam din greu din gramatică pentru examen la teologie la Oradea… Nu îmi aduc aminte absolut nimic din roman (3 volume?)…

În rest, o droaie de pagini din cărți de eseistică… Teologie, sociologie, istoria culturii, postmodernism, estetică cinematografică etc.

No, venit-a ziua să mă apuc de citit un roman…

I-am promis Ligiei Seman… Știam, desigur, că n-o să-mi fie ușor, dar eram, realmente, curios să citesc ce a scris în atîtea pagini…

Curaj, Aline… Ai făcut destul ce-ai vrut în viață, o fi venit vremea să intri și tu în lumea umanoizilor, prinși în cotidian, cu chestiuni umanoide…

Nici n-am simțit cînd au trecut 20 de pagini… 1 capitol și jumătate…

A trebuit să pun 2 semne… Îmi dau seama că se îngroașă gluma… Trebuie să țin pasul… Deja sînt 4 personaje: Emil, Maria, Mihai, Gabriel. Deocamdată e bine, pot să țin minte 4 nume… Să vedem cum vor fi conturate personajele…

Primul capitol i-a fost dedicat lui Emil… Pe cînd mă obișnuisem cu el (evocat în contextul comunist românesc), autoarea l-a omorît… Tumoare la plămîni…

Hai, Aline, intră, omule, în lumea oamenilor…

Capitolul al doilea pare să o bage în intrigă pe văduva Maria… Dacă în primul capitol apărea mai mult ca un accesoriu familist al talentatului inginer Emil, capitolul al doilea o așază în centrul familiei: mama celor doi băieți…

Dar, mai ales, Maria e deja aici depozitarul unor percepții psihic-religioase, care explică oarecum de ce l-a primit înapoi pe Emil, transformat într-un al doilea Emil,, ramolit, o dată cu aflarea veștii nefaste și rătăcit în brațele unei tinere de 20 de ani (Vera – ce nume e ăsta? Trebuia să fie menționat? Mi-a stricat seria de nume frumoase: Emil, Maria, Mihai, Gabriel) și i-a stat alături pînă la capăt.

„Emil îi vorbea des despre convingerile lui materialist-dialectice despre lume și viață. Deși atunci când îl auzea vobind așa, tremura de spaimă ca Atotputernicul să nu-Și reverse mânia asupra ei – doar pentru că asculta asemenea erezii – aceste idei îi alterau gândirea, îi furau dramul de educație religioasă. Ar fi vrut ca el să se îndure și s-o lase să meargă măcar la Paști și la Crăciun la biserică sau să o lase să aibă o Evanghelie în casă. Ar fi tăinuit-o, să nu știe nimeni de ea, nici măcar copiii. Dar el, pentru că se temea să nu-și piardă funcția din Partidul Comunist – îi interzisese. De dragul lui acceptase… O înfiorase atunci un ciudat sentiment că Îl trădează pe Dumnezeu în favoarea fericirii proprii, dar își potoli acest fior cu argumentul dragostei pe care i-o purta lui Emil. Și iată că acum îl pierduse și pe Emil, și pe Dumnezeu. Sentimentul de a se ști singur în Univers, fără ca gândurile să-i fie asistate de o persoană Atotputernică, îi conferă omului independență și poate un soi de satisfacție când lucrurile sunt normale, dar viața e atât de imprevizibilă! […]

Simpla idee a existenței unui Dumnezeu care asistă la suferință fusese suficientă să o facă să vadă un sens în tot ce îndura. Această nouă revelație îi dăduse forța să îl primească pe Emil acasă, să-l ierte, să i se dăruiască din iubire jertfitoare.

Moartea lui Emil și cuvintele lui din ultima scrisoare stârniseră și mai mult în sufletul ei dorința de a afla calea spre Dumnezeu. Trebuia neapărat să găsească acea cale și apoi să-i îndrume pe copiii ei pe ea, astfel încât să-i cruțe de mizeria vieții, de nefericire.” (p. 36-38)

Un răspuns to “Jurnal de lectură: Portrete din cioburi (1)”

  1. Alin Cristea Says:

    A republicat asta pe RoEvanghelica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: