Scandalul Paștelui sau Despre depresia festivalieră (Revista Adoramus, mai 2005)

“Îmbrăcați în ce avem mai bun, de duminică, totul numai un zîmbet, noi vorbim despre ceea ce facem, și numai rareori se întîmplă să vorbim despre ceea ce simțim.” (Patricia Quigley). Jurnalul meu va consemna de data asta astfel de rarități: vă voi spune cum m-am simțit de Paște. Deloc bine. Ca și anul trecut, de altfel. S-ar putea spune că am ratat Sărbătoarea.

Acum trei ani am avut cel mai frumos Paște din viața mea. După care au urmat acestea două, insipide, fără glamour, fără nimic deosebit care să mă facă să zic: “Mai stai, clipă, nu pleca.” Dar mai greu de suportat decît cenușiul pulsației interioare a fost obligația de a mă bucura. Dacă toată lumea (pare că) se bucură, atunci, nu-i așa?, este / pare inoportun să-ți prizezi depresia proprie în colțul tău intim. Trebuie să te integrezi (iată conceptul magic, ca să nu zic “încolonezi”) în marșul bucuriei ce îi cuprinde pe creștini la dată fixată de două ori pe an, plus încă cîteva sărbători second-hand și excursia săptămînală de duminică.

Ce, credeți că am exagerat cumva? Căscați ochii în jur și uitați-vă cîte mici drame interioare trăiesc oamenii, fie ei și creștini practicanți, și cît de puțin rezonează “programul” de duminică cu inima lor, neînțeleasă uneori chiar și de către cei apropiați, ce să mai vorbim de apropiații “de duminica”. Împovărați de datoria duminicală de a fi prezenți la “adunare”, nu mai avem tăria să vedem cît de mult ne-am transformat într-o “adunătură”, în care ce contează e să îți ocupi locul potrivit în dispozitiv în funcție de haină și puterea de a face față sărbătorii.

Nu ai voie să faci fețe-fețe. E Sărbătoarea Luminii și toată lumea se așteaptă de la tine să îți înțelegi responsabilitatea de a fi prezent cu acea Față de Sărbătoare, nu cu alta. Dacă ești și la cor, adio libertate de expresie (facială). Mai ai pauze de relaxare atunci cînd pastorul glumeț vrea cu tot dinadinsul să te simți bine. Ceea nu ce ți se întîmplă. Dimpotrivă. Te enervează și mai rău. Apoi te enervezi că te-ai enervat. Doar ești în Casa Domnului! Și de Paște!

Ca anul ăsta niciodată nu am trăit așa o seară nasolită de Vinerea Mare. (Ca în fiecare an, nu uit să îmi spun că Paștele e vinerea, iar duminica e Învierea Domnului.) Atmosfera a fost de la început cenușie, apoi a mustit de cenușiu și m-am înnegrit tot ascultînd, într-o așa zi de însemnătate pentru creștinătate, niște cazuri de psihoterapie, pe care vorbitorul a ținut să le amintească cu această ocazie. Nu mă întrebați care era legătura cu Patimile Domnului, că de data asta am renunțat să mai înțeleg ceva (regretînd din inimă lungile predici ale tatălui meu de acum 20 de ani, dar care erau din Biblie, totuși) și m-am concentrat asupra depresiei mele.

Care de fapt are de a face cu mai multe chestiuni. Ați observat ce ființă sensibilă e omul? Cît de repede i se schimbă uneori dispoziția, numai dacă vede un cireș înflorit sau dacă îl calcă cineva pe picior în tramvai? Pîi aici intră și faptul că iarăși am primit bomboane din America (și alte lucruri de folos), dar de data asta am spus: Gata! Mă enervează chestia! De atiția ani, în fața aceluiași meniu, ți se moaie recunoștința și faci un rictus în colțul gurii. De cîțiva ani speri să-ți ajungă două cărți de cinema, ei bine, primești, dar nu ce vrei tu, ci ce s-a nimerit să fie pe raftul librăriei. Și îți aduci aminte cînd ai vrut să vezi, acum vreo doi ani, un film finlandez (cu două premii la Cannes) și erai singurul spectator interesat de așa ceva, așa că femeia de la ghișeu îți dă bilet la alt film, la Stăpînul inelelor! Dacă tot vrei să vezi un film, ia, neamule, ce e pe piață!

Desigur, cînd o superi pe nevastă, te face perfecționist! Tot tu ești de vină! Adică cum, să te superi cînd taximetristul te întreabă unde să oprească, tu îi spui pe stînga, și el oprește pe dreapta? Ce e așa mare lucru să traversezi strada cu cîteva plase cu cumpărături înainte de Paște, tocmai la semaforul care e atît de bine fixat că abia reușești să treci strada cu pas grăbit, darămite cu plasele și cu fetița după tine!

Venii fratele meu din prima vizită în America, la 50 de ani, și îmi spuse de orchestra de mandoline de la biserică (și de fanfară). Și nu putui tăcu și-i spusei: Sînteți nebuni? În secolul XXI, nu aveți altceva de făcut decît de cîntat la mandolină? Și-mi adusei aminte de altă orchestră de mandoline, de la malul marii, de anul trecut, reînființată după 17 ani, și cîntînd precum acum 17 ani. Dă-ne, Doamne, și o lovituție eclesială, să mai scăpăm de astfel de obiceiuri perimate, care mie îmi dau dureri de cap. (Gîndesc prea mult, nu-i așa? Așa zice și nevastă-mea). De ce să nu se bucure părinții de odraslele care nu umblă haimana pe străzi și zdrăngănesc nătîng corzile mandolinelor?

Acum cîteva săptămîni au sosit tobele în biserica din colțul celălalt de țară. Cînd m-au întrebat unii ce zic, erau deja cu un zîmbet în colțul gurii și au primit răspunsul la care se așteptau: “Tichie de mărgăritar! Asta ne mai trebuia!” Dar am greșit. E vorba de o colecție de tichii. Păi în seara tineretului apărură, frate, în trupa de închinare, vreo 30 de tineri, și chitări electrice, și operator de filmare și de Paște era gata și un DVD cu seara de închinare!

În asemenea cheltuială de sunet și lumină, în mijlocul sezonului festivalier, tu, care îți trăiești cu intensitate și conștiinciozitate depresia ta, te simți “ca un copil cu pojar într-o creșă de copii sănătoși”, am preluat din nou din cuvintele inspirate și mai ales sincere ale Patriciei Quigley, care adaugă:

“De multe ori venim la biserică bine dispuși și nerăbdători să-i ajutăm pe alții să ajungă pe aceeași ‘culme spirituală’ pe care sîntem noi. Dar ne-am putea oare apropia unul de celălalt dacă discuțiile noastre nu ar fi atît de asimetrice, dacă am îndrăzni să vorbim despre aspectele negative tot așa cum vorbim despre cele pozitive?”

Am avut un început de an foarte aglomerat (și binecuvîntat) care m-a epuizat. Primele patru luni mi-au stors energia și am ajuns obosit în fața Paștelui. Dacă tsunami din Asia m-a impresionat, dar nu mi-a luat din energia interioară, inundațiile din Banat m-au consumat psihic (mult mai mult decît răpirea ziariștilor). Căci, după cum se știe, la noi, la români, orice abatere de la programul cotidian de existență are toate șansele să se transforme într-o tragedie.

Și unii ar vrea să ne bucurăm cu orice preț că sîntem români. Doar i-am dat pe Eliade, Cioran, Ionesco. Și pe Ilie Năstase, Nadia, Hagi. Dar în fiecare lună bieții pensionari se împing la coadă la farmacii să își scoată medicamente compensate. L-am dat și pe Brîncuși, o sculptură de-a lui s-a vîndut, postpascal, cu 27 de milioane de dolari! Dar cîtă tevatură a fost cu Coloana Infinitului de la Tîrgu Jiu.

Prea le pun toate la inimă? Hm!

“Toate mor, cînd nu te mai dor”, scriam niște versuri acum vreo 15 ani. Un lucru e clar, mi s-au adunat multe de Paște și nici nu le-am zis pe toate.

Dar dintre toate e o chestie care mă roade cel mai tare. De vreo 25 de ani. Obligația de a te bucura. Cînd primești ceva (chiar dacă nu e ceea ce îți dorești), cînd cîntă copiii de la grupa mică sau medie (chiar dacă cîntă prost și organizarea e la fel de proastă ca și anii trecuți), cînd face glume pastorul (chiar dacă jumătate din ele sînt inoportune sau chiar jenante), cînd cîntă orchestra de mandoline sau fanfara (chiar dacă poluarea fonică îmi cauzează suferință fizică și psihică).

De data asta am zis: Nu. Mă voi simți așa cum mă voi simți. Nu voi mai face nici un efort pentru a mă incrimina pe mine ca fiind nemulțumit, cîrcotaș sau neadecvat. Voi fi eu pur și simplu. Mi-am redescoperit egoismul. Nu s-a terminat stocul. Am dat la o parte obligația de a mă bucura cu orice preț. Sînt obosit și nu vreau decît odihnă. Am vrut anii trecuți să îmi fac un tricou “creștin” cu acest slogan: “Dați-mi Pace!” Ce premoniție am avut! Era tocmai bun pentru Paștele ăsta. Atunci să-l fi văzut pe pastor cum își înghițea glumele! Iar cei de la cor nu și-ar fi putut păstra chipurile impasibile. Chiar, dragă cititorule, ai fi venit atunci la mine să îmi întinzi mîna dar să renunți, măcar o dată în viață, să îmi spui “Pace”, cînd privind, prin ochii mei, vîrtejul simțămintelor ce ne cuprinde sufletul, să recunoști că nu ai de dat ceea ce cu atîta “generozitate” spui: Pace?

Ăsta e scandalul Paștelui – Tăcerea care poartă sarcinile altora și Pacea care ajunge acolo unde s-a adunat frica, oboseala, dezamăgire, depresie.

“Pace vouă” nu e salutul unui cult secret, care își conservă cu grijă învățătura ezoterică, ci e amprenta Vieții pe inima celor care și-au conștientizat “gîndul veșniciei” și, cîntărind plăcerile sau greutățile acestei lumi, le-au găsit nedemne de pus alături de slava viitoare. “Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi.” (2 Cor. 4:7)

“Din experiență știu că este greu să încerci să arăți bine tot timpul. Fariseii au încercat și Isus i-a numit ‘morminte văruite’. Dacă ne dăm masca jos, oare vom găsi și pe alții gata să facă același lucru? Dacă începem să ne apropiem unii de alții, este posibil ca disperarea noastră sau ispita prin care trecem să nu fie decît o situație de moment?”

“Din fericire, în aceste momente de deprimare, am găsit în Biblie tovarăși de suferință – pe David, pe Iov, pe Petru, pe Toma și pe Pavel. Ei vorbesc despre luptele lor în mod sincer și mișcător. Am în mine un sentiment de frustrare cînd mă gîndesc că îi cunosc pe acești oameni din Biblie mai bine decît pe cei din clasa mea de la Școala Duminicală.” (Patricia Quigley, “Creștinism de suprafață”, în Tînărul creștin – Manualul lucrătorului cu tinerii creștini, Societatea Misionară Română, Wheaton, IL., USA, 1991)