Jurnal de lectură: Crucea și pumnalul (1)

Cu ani în urmă, am citit Crucea și pumnalul, cartea celebră a lui David Wilkerson, vîndută în peste 15 milioane de exemplare și tradusă în peste 35 de limbi, după care s-a făcut în 1969 filmul cu același nume.

Acum, la două zile de la moartea autorului, am reluat lectura, care mi-a prilejuit o surpriză plăcută, regăsirea unui pasaj despre care nu mai știam în ce carte îl citisem, dar despre care am adus vorba în mai multe rînduri în anii care au trecut. Sînt încîntat că e vorba de o întîmplare adevărată, în care personajul central este bunicul autorului.

Și e vorba de o chestiune de o actualitate teribilă…

„La început, oamenii s-au așteptat ca tata să fie le fel de nonconformist ca bunicul. Însă tata a fost altfel. Era mai mult păstor decât evanghelist. Fiindcă bunicul a predicat în toată țara, tatălui meu i-a lipsit siguranța unui cămin, iar faptul acesta i-a influențat cariera. Toată viața a păstorit doar patru biserici, în timp ce bunicul nu predica două seri în aceeași biserică. Tatăl meu a crescut biserici solide, stabile, era iubit și căutat la vreme de necaz.

– Cred că o biserică trebuie să includă ambele tipuri de preoți, mi-a spus tata într-o zi, pe când locuiam în Pittsburgh. Însă invidiez abilitatea bunicului tău de a scutura mândria din om. Avem nevoie de așa ceva în biserica noastră.

Și am avut parte și de asta când bunicul a trecut din nou pe la biserica noastră. (Bunicul era totdeauna „în trecere”.)

Biserica tatălui meu se afla într-un cartier elegant de la periferia Pittsburgh-ului, așezată între bancherii, avocații și medicii orașului. Era o locație neobișnuită pentru o biserică penticostală, pentru că serviciile noastre sunt de obicei gălăgioase și lipsite de sobrietate. Dată fiind această situație, ne-am stăpânit pornirile zgomotoase, din considerație pentru vecinii noștri. Bunicul a luat asupra lui sarcina de a ne arăta că greșim.

Când bunicul tocmai ne făcea această vizită, toți oamenii din biserică se străduiau să trăiască asemenea vecinilor lor respectabili și în pas cu moda.

– Și morți, a mai adăugat bunicul. Dar, de ce? Se știe că religia trebuie să dea viață omului!

Tata a scuturat din umeri și a trebuit să aprobe. Apoi a făcut o greșeală. L-a rugat pe bunicul să predice în duminica următoare.

Primul lucru pe care l-a făcut bunicul în acel serviciu – și n-am să uit privirea tatălui meu în acele clipe – a fost să-și scoată galoșii plini de noroi și să-i trântească zgomotos pe platforma din fața amvonului.

– Ei! a spus bunicul, ridicându-se în picioare și privind peste adunarea uimită. De ce vă neliniștește o pereche de galoși în fața amvonului? Vi-am murdărit frumoasa bisericuță cu ceva noroi. V-am rănit mândria și pariez că, dacă v-aș fi întrebat de sunteți orgolioși sau nu, mi-ați fi spus că nu aveți nici urmă de mândrie.

Tata s-a făcut mic.

– Nu te ascunde! a spus bunicul, întorcându-se spre el. Și tu ai nevoie de lecția asta. Unde sunt diaconii din biserică?

Diaconii și-au ridicat mâinile.

– Vreau să deschideți toate geamurile. Ne pregătim să facem ceva gălăgie și vreau ca toți bancherii și avocații care stau în balcoane duminica seara să audă ce înseamnă să fii fericit în credința ta. În această seară voi veți predica – vecinilor voștri!

Apoi bunicul ne-a spus că dorește ca toată lumea să se ridice în picioare. Ne-am ridicat cu toții. Ne-a spus că vrea să ne mișcăm prin biserică bătând din palme. Mărșăluiam și băteam din palme. Ne-a ținut așa un sfert de oră și apoi, când am vrut să ne oprim, a dat din cap să continuăm. Apoi ne-a făcut să cântăm. Acum defilam, băteam din palme și cântam; și de fiecare dată când coboram vocile bunicul mergea la ferestre și le mai deschidea câțiva centimetri. M-am uitat la tata, căci știam ce gândește:

– N-o s-o scoatem la capăt cu vecinii, dar nu e rău ce se întâmplă. Apoi s-a pornit să cânte mai tare decât toți.

Ăsta da serviciu divin!

În ziua următoare, tata a trebuit să facă față primelor reacții din partea vecinilor. S-a dus la bancă- cu afaceri și în spatele unui birou mare fără hârtii pe el se afla, bineînțeles, unul din vecini. Tata a-ncercat să se eschiveze, dar bancherul a strigat:

– Hei, pastor Wilkerson.

Bancherul l-a invitat în spatele mesei de lucru și i-a spus:

– Ați cântat aseară în biserică, și nu oricum. Toată lumea vorbește despre asta. Ne-am dat seama în sfârșit că puteți cânta, și de când așteptam noi să vă auzim. Este cel mai bun lucru care s-a întâmplat vreodată în cartierul nostru!” (p. 51-53)

Publicitate