Jurnal de lectură: Portrete din cioburi (3)

Portret din cioburi, volumul I – Ligia Seman, Editura Cetate Deva, Deva, 2010, 363 p.

Pentru cîteva zile am lăsat deoparte romanul Ligiei Seman și am recitit Crucea și pumnalul, cartea celebră a lui David Wilkerson, care a murit săptămîna trecută. Jurnalul meu de lectură a consemnat cîteva episoade din această reîntîlnire a mea, după ani, cu o carte care ar trebui citită măcar o dată pe an.

Reluînd lectura Portretelor din cioburi în această seară, m-am reîntîlnit cu o lume pe care o cunosc destul de bine, cea a anilor ’80 din România comunistă, în care oamenii aveau o personalitate fragmentată, cu un psihic schizoid, amprentat de dedublarea pe care sistemul ideologic ateist o provoca și o permanentiza.

Drama psihologică de felul acesta nu e întîlnită, desigur, doar în spațiul ideologiilor totalitare, din acest punct de vedere romanul Ligiei Seman transgresînd, cu succes, frontiere etnice, naționale, ideologice, de epocă sau de vîrstă.

Eu, cel puțin, m-am recunoscut în mai multe personaje. Și în mai multe situații. Dincolo însă de reacțiile mele emotive sau raționaliste, preocupat fiind, de ani buni, de fragmentarea eului din societatea postmodernă (și postpostmodernă, cea a divertismentului), în ultimele săptămîni am privit în mai multe rînduri coperta primului volum, aducîndu-mi de fiecare dată de o imagine cu o oglindă spartă pe mai multe direcții, în care chipul care se privea era, desigur, fragmentat.

Reîntîlnirea cu romanul portretciobist m-a fermecat mai mult decît eram pregătit – capitolele 8-10 par să fie cele mai importante dintre cele de pînă acum. Au loc 3 scene importante:

– Scena familiei: Maria se confruntă cu vulnerabilitatea sa fizică și emoțională, dar apoi are loc, poate pentru prima dată o întîlnire de familie, sîmbătă seara, în care Maria și cei doi băieți ai săi, Mihai și Gabriel (ultimul secretar UTC) discută despre concepte religioase, context în care se hotărăsc să meargă la biserică toți trei a doua zi.

La discuția lor participă de fapt încă un personaj, evocat de unul dintre cei doi băieți. E vorba de Alin Muntean, cu care Mihai era coleg de clasă la liceu.

“E un băiat foarte inteligent şi sufletist. A venit la liceul nostru după examenul de treaptă din clasa a X-a. În primul an după ce am devenit colegi, sincer să fiu, m-am ferit de el, pentru că profesorii şi colegii îl tratau ca pe un specimen din pricina convingerilor lui religioase. Pentru că aflaserăm de dorinţa lui de a deveni preot, îl porecliserăm „preoţelul”. Închegaserăm noi un grup și ne făcea o deosebită plăcere să-l tachinăm în pauze, punându-i tot felul de întrebări, care mai de care mai întortocheate, pe tema religiei. Abordam o mină foarte serioasă în faţa lui, dar prin spate, ne făceam semne. Când nu ne mai puteam abţine, ieşeam pe holul liceului şi râdeam în prostie, deşi nu ştiam exact de ce o facem şi, ca să vă spun sincer, când mă opream din râs, mă apuca un fel de teamă, nu ştiam nici eu de ce anume… Un timp, am pus chiar pe seama acestei atitudini notele rele pe care le luam. Dar remuşcarea aceasta nu ţinea mult: atitudinea lui Gorea faţă de el ne justifica. Şi mai era ceva: din punctul meu de vedere, care sunt un băiat de gaşcă, Alin avea ceva care mă irita. De fapt, era vorba de mai multe lucruri: spunea adevărul în orice situaţie, refuza să participe la chefuri, avea o politeţe exagerată sau poate o naivitate (nu ştiu cum aş putea-o defini) faţă de noi, ăştia mai bădărani, şi altele… În sfârşit, cel mai mult mă enerva la el faptul că niciodată nu copia. Mi se părea că în felul acesta face paradă de inteligenţa lui superioară tuturor celorlalţi colegi. În timp ce noi ne stresam în pauze să facem cât mai multe fiţuici ori să umplem băncile cu fraze menite să ne „inspire”, el afișa un calm care îmi producea o disperare veritabilă. Stătea la locul lui în bancă şi scotea un carneţel din care citea… nu ştiu ce. (De fapt, atunci nu ştiam ce, dar acum ştiu). Alteori, în timp ce eu transpiram tot înainte de o teză, îl vedeam stând foarte liniştit, proptit în coate, la fereastra de pe holul liceului, ori plimbându-se în curte, tot cu carneţelul acela după el. Cum se făcea, cum nu, dar tot el lua printre cele mai bune note din clasă, să nu zic cea mai bună de cele mai multe ori. Cu toate ciudăţeniile lui, aceasta i-a asigurat cu timpul respectul din partea colegilor, dar şi a profesorilor – cu excepţia lui Gorea. Cred că şi grupul nostru ar fi renunţat să îl tachineze dacă nu îi instigam eu pe băieţi.” (p. 161-162)

– Scena bisericii: Vizita celor trei la biserica unde mergea Alin Munteanu e demnă de o transpunere cinematografică, poate chiar și cu intersectarea psihologiei personajelor cu fragmentele din predica lui Dumitru Manea, bunicul Stelei, cea care atrăsese atenția din plin pînă atunci lui Gabriel.

În acest episod eclesial apar două afirmații cheie: “De teamă să nu rămână singuri cu ei înşişi, deci cu posibilitatea de a-şi descoperi „zdrenţele”, oamenii preferă ca mintea să le fie mereu ocupată și atenţia să le fie distrasă de orice altceva decât de perspectiva unei sincere introspecţii.” A doua e și mai categorică: “Maratonul găsirii dragostei adevărate este o cursă imposibil de câştigat.”

Iată locul lor în discursul predicatorului, paginile 187-188 fiind probabil cele mai reușite de pînă acum:

“În fiecare din noi există o dorinţă nativă de a fi iubiţi. Cu toţii avem zdrenţele noastre. De unele dintre ele nu suntem principalii vinovaţi pentru că le-am moştenit în structura noastră genetică, din pricina neascultării strămoşului nostru, primul om – Adam. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, afirmă Biblia în cartea Romani. Alte zdrenţe însă, cele mai multe dintre ele, le-am dobândit în urma alegerilor noastre greşite. În Isaia 59:2, Scriptura spune: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru: păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte.” Niciunuia dintre noi nu ne plac aceste zdrenţe, am face orice să le ascundem de cei din jur şi de noi înşine. Psihologii spun că din această cauză, de teamă să nu rămână singuri cu ei înşişi, deci cu posibilitatea de a-şi descoperi „zdrenţele”, oamenii preferă ca mintea să le fie mereu ocupată și atenţia să le fie distrasă de orice altceva decât de perspectiva unei sincere introspecţii.

Ştiţi care cred eu că ar fi motivul principal al dorinţei de a nu fi confruntaţi cu „ceea ce suntem noi cu adevărat”? Conştientizarea zdrenţelor noastre ne face să ne simţim inadecvaţi, nevaloroşi, incapabili în comparație cu un anumit standard de evaluare creat de noi înşine – într-un cuvânt, nevrednici de fi iubiţi. Dar iubirea este nevoia fundamentală a oricărui om, chiar din primele zile ale vieţii (ştiţi probabil că există acea boală ce poate duce la moartea bebeluşilor care nu sunt ţinuţi în braţe şi nu se simt iubiţi). De aceea, cei care ajung la concluzia că nu merită să fie iubiţi, chiar dacă au succes în lume, în străfundul sufletului lor, se consideră nişte rataţi.

Acesta este motivul pentru care, de-a lungul veacurilor, oamenii au căutat cu disperare, mai mult decât strângerea oricăror comori, adunarea de provizii care să le confirme că sunt acceptaţi şi iubiţi.

Marile epopei ale lumii descriu o omenire ahtiată după glorie, imperii şi ranguri, iar romanele moderne zugrăvesc lupta acerbă a semenilor noştri pentru a demonstra celor din jur şi lor înşişi cât sunt de valoroşi prin putere, bogăţie şi frumuseţe fizică. Eu aş spune că orice pământean care a luptat pentru acestea – în mod conştient sau nu – a avut drept scop găsirea dragostei adevărate, care să-i confere valoare. Din nefericire însă, această cursă a fost imposibil de câştigat pentru orice pământean. Maratonul care are drept ţintă găsirea dragostei autentice a produs suferinţe, lacrimi şi victime în decursul secolelor de existenţă a rasei umane, mai mult decât toate războaiele şi bolile la un loc. De ce? Pentru că maratonul găsirii dragostei adevărate este o cursă imposibil de câştigat! A început pentru fiecare dintre noi cu tinereţe, avânt şi mai ales cu puterea de a masca acele imperfecţiuni care ne-ar putea descalifica şi arunca, asemenea unor handicapaţi zdrenţăroşi, pe marginea traseului. Şi am să dau ilustraţii concrete. Ea a ştiut că iubitului îi plac fetele frumoase, așa că şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului acordând o atenţie exagerată frumuseţii exterioare şi modului de a se îmbrăca. Dar anii au trecut, a obosit, a îmbătrânit… În curând, fardurile nu au mai putut-o ajuta prea mult, nici sănătatea şi nici sistemul nervos. Au trecut douăzeci de ani ca un vis. Parcă ieri pornise în cursă animată de visuri. La capătul cursei, premiul ar fi fost dragostea lui pentru ea. Însă, picioarele şi mâinile îi tremură înainte de vreme, iar sistemul nervos îi e slăbit de suprasolicitările concursului „femeia, soţia şi mama perfectă”. Crezuse că în felul acesta va câştiga cursa, dar s-a înşelat. E nespus de obosită! Nu se mai îngrijeşte. Se ceartă cu toţi cei din jur, pe care nu îi mai înţelege deloc, şi care cu greu o mai suportă. De abia se târăşte biata femeie cu sufletul zdrenţuit şi nu e de mirare că a fost ajunsă din urmă şi apoi întrecută cu mult de o altă femeie mai tânără, mai frumoasă, cu mai puţine zdrenţe vizibile în exterior. Dată la o parte de bărbatul pentru iubirea căruia și-a jertfit timpul şi energia unei vieţi întregi – se întreabă, cu inima frântă: de ce? Dacă ar fi posibil, ar da timpul înapoi, pentru a investi într-o frumuseţe a caracterului, care nu piere.”

– Scena cinei: Dacă cumva credeți că vizita unui secretar UTC la biserică, pe vremea lui Ceașcă dar și a mamei Stelei (Elena era fiica predicatorului, dar nu agrea religia și căuta să o îndepărteze și pe Stela de biserică) au satisfăcut apetitul scriitoarei, vă înșelați. În capitolul 10 găsim personajele noastre invitate la cină de către predicator. Acesta îl cunoscuse cîndva, în treacăt, pe Emil Vlaicu, soțul Mariei și tatăl celor doi băieți.

La cină încă o prelegere. Dumitru Manea prezentînd, de data asta într-un cadru informal, relaxat, cele mai importante nevoi ale ființei umane: nevoia de dragoste, nevoia de semnificație și nevoia de siguranță.

Reclame

3 răspunsuri to “Jurnal de lectură: Portrete din cioburi (3)”

  1. Jurnal de lectură: Portrete din cioburi (3) de Alin Cristea « Istorie Evanghelica Says:

    […] Jurnal de lectură: Portrete din cioburi (3) by Alin Cristea […]

  2. Delia Ariciuc Says:

    Romanul “Portrete din cioburi” al autoarei Ligia Seman a fost lansat oficial publicului pasionat de lectura la Alexandria Librarii in Suceava. Cartea, care îmbina componente de roman crestin, de roman de dragoste, de moravuri si politic a fost prezentata de criticul literar Angela Furtuna.

  3. Alin Cristea Says:

    A republicat asta pe RoEvanghelica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: