Gabi Luncă și Ion Onoriu: Povestea vieții noastre (8)

Povestea vieții noastre – Gabi Luncă și Ion Onoriu, Succeed Publishing, Medgidia, 2010, 287 p.

“Prin anii ’90, ’91, toate organizațiile de rromi din țară au decis să facem un concert de muzică lăutărească cu cei mai buni și cei mai renumiți cântăreți și instrumentiști ai noștri. Parcă retrăiesc și astăzi acele clipe când, ajunși pe stadion, am văzut o mulțime mare de oameni. Un vuiet plăcut dădea o atmosferă de sărbătoare. Vedeai grupuri, grupuri venind la stadion. S-a produs o mișcare extraordinară. Am stat în loc și am privit, fericită, totuși, cum datorită rromilor au ieșit afară din casele lor zeci de mii de oameni îmbrăcați de sărbătoare. […]

Unul dintre scopurile concertului era să îi înștiințăm pe toți rromii și, bineînțeles, toată țara că s-a constituit acest partid al rromilor din România și că toți trebuie să știe cine este președintele.

Să nu se supere nimeni pentru că relatez și aceste evenimente. Pe atunci rromii erau fiecare cu tabăra lui: pentru Onoriu erau bucureștenii și cei care au contribuit la înființarea Partidei Rromilor; pentru familia Cioabă erau căldărarii. Nici Onoriu nu mai e, nici bătrânul Cioabă. Iată că fiul său, Florin Cioabă, este un frate de credință. […]

Îmi aduc aminte că în timpul concertului domnul Ivan Gheorghe a venit la mine și m-a rugat să îl ascult pe un copilaș foarte necăjit, de numai 9 ani, care era cu mama lui acolo și, dacă voi considera necesar, să îl las să cânte în concert. Am spus: “De ce mă întrebați pe mine? Acolo poate să cânte cine vrea! De asta este concertul rromilor!”

Dar domnul Ivan a insistat să îl ascult eu mai întâi. Mi-a mai spus că el l-a întâlnit în tramvai unde cânta ca orice copil necăjit, că el o ține pe mămica lui cu banii pe care-i face din cântat prin mașini și tramvaie. Avea un acordeonaș mic, alb.

“El nu are tată și ar fi un ajutor mare dacă l-am pune să cânte în prezența noastră pe scenă, că dacă noi îl ascultăm se va remarca și el prin acest concert.”

Am spus să-l aducă să-l vedem întâi și că o să spun dacă poate să cânte sau nu în fața publicului.

Când l-a adus, am văzut un băiețaș de 9 ani pe care-l mai ascultasem o dată în 30 Decembrie, tot pe stadion, și l-am remarcat pentru că avea o voce bărbătească, plină de căldură. Promitea mult încă de pe atunci. I-am spus că va ajunge cântăreț și cât depinde de noi vom rămâne alături de el.

Când a început să cânte, m-a surprins, parcă acum cânta altfel, mai bine. Acum, după atâția ani, acel copil a crescut, i s-au deschis porți mari în față și nu este nimeni altul decât Adrian Minune.” (p. 171-172)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: