Cristian Ionescu a aflat, în sfîrșit (oare de unde?), că nu există liberali în România. Să-l anunțe și pe Paul Negruț…

Mi s-au rostogolit ochii sub birou, urechile mi-au căzut lîngă scaun – una-n dreapta, alta-n stînga, mai am doar cîte două degete la mînă, cu care scriu acest mesaj apocaliptic, rotulele de la genunchi au înțepenit, coatele îmi stau doar la 90 de grade, nasul mai are doar o nară (și nu mai poate scoate flăcări, nici fum), limba mi-e despicată, iar vîrful capului a încărunțit spre dreapta, iar spre stînga a apărut, brusc, chelia, toate acestea în urma întîlnirii cu revelația finală pe care o comunică Cristian Ionescu: pe români i-au pișat de-a lungul vremii slavii, turcii, rușii, ba chiar românii, dar nu… liberalii! (am adaptat celebrul text urinos al lui Patapievici din Politice).

Iată ce scrie Ionescu din Chicago, către Balcan din Onești:

„Eu nu am asociat acest curent al teologiei liberale cu dvs.

Am specificat de la început că mă refer la înțelesul termenului de liberal în contextul penticostalismului românesc. În acest cadru nu a fost consacrat termenul de liberalism prin atribuirea sa teologilor care nu consideră Biblia ca fiind de origine divină și nu cred în supranatural. Din acest punct de vedere acest liberalism este inexistent în spectrul nostru. Noțiunea există însă și este, simplist însă, general acceptată și consacrată ca însemnând o poziție de îngăduință/toleranță față de influențele lumești. Dvs. știți foarte bine la ce m-am referit sau mă refer eu atunci când folosesc această etichetă. Nu cred că este cazul să ne ascundem prea mult în spatele definițiilor. Știm despre ce vorbim!”

Am subliniat apocaliptica afirmație ionesciană…

Am recuperat un ochi, prăfuit, o ureche, bleagă, și mi-am pus o șapcă în cap, să nu mi se vadă chelia…

Oare tocmai azi, de ziua mea, să fiu nevoit să scriu, cu ultimele puteri, cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii?…