Este Ioan 3:16 nucleul Evangheliei? (3)

Este Ioan 3:16 nucleul Evangheliei? – David Pawson, Societatea Biblică din România, Oradea, 2011, 90 p.

“Într-o discuție televizată, am spus ceva de genul: “Nu cunosc niciun verset din Biblie în care să se spună clar că Dumnezeu îi iubește pe toți.” Era clar că urmau reacții. Iar acestea spuneau în mod invariabil: “Dar ce spune Ioan 3:16?” De aceea, în acest studiu, ne vom concentra doar asupra acestui verset – deoarece acesta a fost folosit pentru a justifica predicarea evangheliei dragostei lui Dumnezeu. Acest verset a fost folosit drept fundament al proclamației că Dumnezeu îi iubește pe toți, fără excepție. Și a fost folosit în multe alte feluri. Această carte nu își propune să discute conținutul predicării despre Dumnezeu, care, într-un cuvânt, ar trebui să fie neprihănirea Lui. Neprihănirea Lui este subiectul principal al Bibliei. Pe aceasta și-au axat apostolii predicile lor. Prin urmare, Pavel a putut să spună: căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Cristos; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință și care duce la credință, după cum este scris: “Cel neprihănit va trăi prin credință”. Niciun cuvânt despre dragostea lui Dumnezeu! Evanghelia Lui a fost o evanghelie a neprihănirii, și aceasta este adevărata Evanghelie. Aceasta este Vestea Bună. Atunci când predici o evanghelie a neprihănirii, prima reacție pe care dorești să o obții este neprihănirea – înaintea credinței. Evanghelia pe care au predicat-o apostolii cerea pocăință din partea celorlalți. Când stai înaintea unui Dumnezeu neprihănit, te pocăiești.” (p. 20-21)

5 răspunsuri to “Este Ioan 3:16 nucleul Evangheliei? (3)”

  1. constantinstancu Says:

    Nucleul Evangheliei trebuie să fie identic cu nucleul Bibliei. După părerea mea versetul care reprezintă nucleul Bibliei este Exod 3:14.

  2. Agnusstick Says:

    De ce ar trebui să existe neapărat un nucleu monoideatic al Evangheliei, şi de ce ar trebui să fie acesta exprimat, explicitat într-un (singur) verset? Mai ales că folosirea pildelor ne cere să căutăm şi alte idei decât cele clar exprimate.

    Chestia asta cu „nu cunosc vreun verset care…”, sau „nu găsesc niciun cuvânt despre…” este foarte simplistă, şi în general e folosită retoric, pentru a ucide idei desprinse şi uneori construite, deduse cu migală din multe versete şi contextele aferente. Respectivul apologet are dreptul să facă speculaţii complexe pe marginea Scripturilor, dar oponenţii le fac evident greşit, deci trebuie reduşi la tăcere.

    Apoi, cade ca o ghilotină absurdă „subiectul principal al Bibliei”, neprihănirea Celui ce este sinonim cu Sfinţenia. Nici măcar a Celui de la întruparea Căruia neprihănirea aleşilor a devenit puţin mai accesibilă decât pentru Avraam.
    Dar asta nu trebuie cu niciun chip să ne ducă la vreo concluzie despre dragostea lui Dumnezeu, mai ales dacă, Doamne fereşte!, am putea-o contamina şi deforma cu „pentru toţi” sau „pentru lume”. Dacă noi evident nu putem iubi pe „toată lumea”, nici nu se pune problema că Dumnezeu ne-ar cere cumva aşa ceva. El nu ne cere imposibilul, ci mai ales credinţă şi pocăinţa care vine la pachet cu neprihănirea lega-listă. Abia apoi ne cere o dragoste corectă.

    Cât de mult contează totuşi dragostea? Şi care anume? Păi a Lui (şi aici Treimea e salvatoare) pentru aleşi, în condiţiile stipulate prin Contract – e modelul dragostei ce credem că ni se cere. Dar ar trebui să fim aleşi doar dacă ne putem iubi aproapele şi vrăjmaşul ca pe noi înşine – nucleu, miez sau coajă, totuşi asta ni s-a cerut explicit, pe lângă credinţă şi pocăinţă vizibile faptic.

    No big deal, dacă avem definiţia potrivită pentru „aproape” şi reuşim să facem din vrăjmaşii noştri vrăjmaşii Lui – moment în care, in extremis, le putem aplica, în avans şi cu îndreptăţire demnă de Fapte 5, aproape orice tratament le-ar aplica şi Dumnezeu celor răi.

    Cum ar putea fi oare dragostea Lui, aparent pentru „toţi” sau pentru „lume”, măcar prin apropierea nucleului Evangheliei, sau chiar în subtextul Veştii celei bune? N-are cum, dacă suntem siguri că neprihănirea celui Întrupat nu poate include o astfel de dragoste incompatibilă sfinţeniei. N-are cum, dacă subiectul principal şi convenabil al Scripturii este sfinţenia Tatălui, iar pentru noi neprihănirea Dumnezeului întrupat e acelaşi lucru. E mult mai logic să avem credinţa că dumnezeul batjocoritor al lui Marcion s-a întrupat, prin sarcasmul duhului care nu înnobilează vreodată neghina, în cristosul cel ironic, în păstorul cel bun şi cinic care paşte caprele ştiind că n-au nicio şansă să devină oi, în stăpânul cel calculat care ştie exact câte firimituri are de scăpat căţeilor predestinaţi de pe listă. E mai încurajator pentru instinctele noastre de ispravnici înduhovniciţi să credem că Fiul nu-i poate iubi pe toţi, deci Tatăl nici atât – aşa că putem fi oricât de aspri în Numele Lui, căci cunoaştem reţeta vie a dragostei în sfinţenie, ştim cum să spunem adevărul cel neplăcut cu cinismul cunoaşterii răului (altora) şi al binelui (de partea căruia suntem). Acea reţetă care nu este nici nucleul, nici coaja Evangheliei, nici măcar Vestea cea bună, ci poate o notă de subsol pe care o putem trece cu vederea, dat fiind că o experimentăm zilnic cu fraţii de credinţă.

  3. Camix Says:

    Poate şi genul acesta de reacţie din partea numitului David Pawson o fi precum curentele din cultură: realismul, romantismul etc. Fiecare a apărut ca reacţie împotriva unei idei exagerate (sau mai multe), exagerând la rândul ei alte idei, de obicei opuse, susţinând că cele care aparţineau ălorlalţi nu sunt complete, valide etc.

    Nici eu nu înţeleg cum „lumea” din „a iubit lumea” nu înseamnă „toată lumea” şi, dacă nu înseamnă, cât anume din lume reprezintă ea după Pawson? Ar fi interesant de aflat.

    Încă ceva: nu am înţeles cum e cu neprihănirea pe care o obţii înaintea credinţei. Sau e pus semnul egal între neprihănire şi pocăinţă?

  4. Agnusstick Says:

    „Lumea” acolo nu e „all the people”, ci kosmosul în care plouă şi fulgeră şi peste cei buni şi peste cei răi. Aşa că asta nu spune mare lucru despre câţi oameni din lume sunt iubiţi de Dumnezeu şi de ce. În schimb, Întruparea a fost pentru oricine crede, pentru toţi cei care cred în El. Iar a crede are consecinţe în faptele Luminii. Oare faptele Luminii au drept consecinţă credinţa? Da, o credinţă mai mare, pentru că alegerea unor fapte se face în baza unei încrederi în faptul că El poate şi vrea să răsplătească strădania printr-o credinţă şi o neprihănire încă nesperate.
    Nu dragostea biblic revelată a lui Dumnezeu doar pentru unii ar fi problema (comparativ cu varianta filosofică, în care Fiinţa se întoarce cu dragoste către toată Creaţia, pentru a fi cunoscută şi a Se cunoaşte), ci dragostea noastră drămuită, exclusivă, mascând ura şi condamnarea sub poza adevărului neplăcut spus pentru îndreptarea vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Numai faptele unora sunt rele pentru că şi întrucât fug de Lumină? Cei care uită de Lumină ce fel de fapte fac, şi din mijlocul căror fapte te poţi întoarce spre Lumină?

  5. Alin Cristea Says:

    A republicat asta pe RoEvanghelica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: