“Mai presus de orice, ucenicia înseamnă disciplină. O parte va fi aplicată de Dumnezeu (Ev. 12:7), dar o mare parte va fi autodiciplină – a trupului, prin care multe păcate sunt înfăptuite (1 Cor. 9:27) și ale minții, prin care multe păcate sunt concepute (Mt. 5:21-30; leacul se găsește în Flp. 4:8-9).
Trebuie să înaintăm mereu. A fi creștin înseamnă a fi peregrin, pășind sau alergând pe “Cale”, mereu progresând, mereu privind înainte și stăruind. “Stând pe promisiunile Lui” nu vom ajunge prea departe! Am citit despre moartea tragică a unui speolog care s-a pierdut într-o peșteră adâncă și nu a mai fost găsit decât după ce era prea târziu. Cauza morții a fost că “a încetat să se miște; dacă ar fi continuat să se miște ar fi fost încă în viață când a fost găsit”. Acest principiu are aplicabilitate atât spirituală, cât și fizică.
Acesta presupune participarea la mijloacele harului. Rugăciunea și studiul Scripturii sunt principalele mijloacele individuale. Închinarea, părtășia și Cina Domnului sunt mijloacele publice.
O conștiință curată înaintea lui Dumnezeu este esențială pentru a rămâne într-o stare de har. Scriptura oferă o soluție pentru credincioșii care cad în păcat. Cu cât mărturisit mai repede, cu atât este iertat mai repede; sângele lui Cristos continuă să “curețe orice păcat” (1 In 1:7,9).
De fapt majoritatea cărților Noului Testament au fost scrise tocmai cu acest scop – pentru a-i îndemna pe ucenici, învățându-i cum să primească sfințenie și iertare, ducându-și astfel mântuirea până la capăt. Deci un răspuns cuprinzător la întrebarea cum să ne păstrăm moștenirea ar fi: învățând să punem în practică învățătura apostolilor.” (p. 169-170)
Romania Evanghelica 
Lasă un răspuns