Fără compromis (10)

Fără compromis – Melody Green, David Hazard, Succeed Publishing, Medgidia, 2010, 431 p.

“Această Evanghelie simplă, a urmării lui Isus, nu se dovedea la fel de simplă pe teren. Keith credea că Isus ar fi vrut ca toți ai Lui să se strângă laolaltă, însă descopeream că existau diferite tabere de credincioși și că acestea nu aveau o părtășie prea strânsă împreună.

Modul în care congregațiile erau separate de chestiuni doctrinare făcea dificilă abordarea relațiilor dintre ele, în condițiile în care Keith putea sluji în șapte biserici diferite în tot atâtea zile, ceea ce ne înnebunea, nu alta. Sarcina noastră nu se limita la susținerea unui șir de concerte, ci implica conlucrarea cu o națiune întreagă, plină de creștini care accentuau aspecte diferite în învățătura sau în închinarea lor, ori chiar în amândouă. Uneori, Keith nu știa în care tabără creștină ajunsese: tabăra credinței, a evanghelicilor sau a carismaticilor, ca să enumerăm numai câteva. Keith credea că fiecare creștin trebuia să fie plin de credință și un evanghelic cu carismă, dar situația nu era chiar atât de simplă. Puteai ajunge la epuizare încercând doar să-ți dai seama pe unde se aflau oamenii, ca să nu-i ofensezi cu ceva. Trăiam sentimentul apăsării unei corvezi spirituale. Keith încerca să facă tot ce-i stătea în putință, însă diplomația nu se număra întotdeauna printre atuurile lui.

Toate aceste probleme au început să se adune: limitările privitoare la ceea ce aveam voie să spunem și să facem, tonul întâlnirilor și frustrarea încercării de a reuni mai multe denominații într-o singură biserică. Keith își amintea serile în care slujise fără opreliști în sala Caravana, din Tulsa. Acolo doar închiriasem sala și invitaserăm oamenii din oraș. Keith a început să opteze pentru ceea ce el numea “locuri neutre”, în care fiecare biserică din oraș accepta să-și trimită oamenii.

Keith spunea: “Așa vom reuși să slujim întregului oraș deodată și nimeni nu se va simți călcat pe bătătură!”

De atunci încolo, ori de câte ori împrejurările erau prielnice, ne plăteam singuri intrarea într-un oraș. Închiriam o sală publică sau făceam o colectă, ca să acoperim cheltuielile. Rămânea însă un aspect care continua să-l deranjeze pe Keith cu privire la slujirea lui: statutul de celebritate, care sporea pe zi ce trece.

În majoritatea serilor, după ce-și deschidea inima și aproape că-i implora pe cei prezenți să se împace cu Dumnezeu, se formau șiruri lungi de oameni, care așteptau jos, lângă scenă, să-l întâlnească pe Keith. Uneori, el rămânea acolo ore întregi, stând de vorbă cu fiecare persoană în parte. Unii aveau nevoie de sfaturi și de rugăciune sau doreau să-i spună ceea ce făcuse Domnul în inima lor în acea seară. Însă a devenit limpede că cei mai mulți vroiau doar să ajungă lângă el, să vorbească despre sisteme de sunet, despre felul în care se puteau remarca în domeniul muzicii creștine sau în care puteau face un târg bun pentru înregistrarea unui album. Keith a văzut la unii aceeași sclipire pe care o avusese cândva și el în ochi, și care trăda setea de a ajunge populari și de a sta pe scenă, în fața altora.

Pentru o bucată de vreme, Keith nu a mai stat de vorbă cu nimeni după concerte, fiindcă era supărat din pricina adulației pe care o citea în ochii oamenilor. Nedorind să încurajeze pe nimeni la idolatrie sau să îngăduie altora să-l facă să se poticnească, a preferat să se strecoare pur și simplu în spatele scenei. Era atât de preocupat de problema aceasta, încât cu câțiva ani înainte scrisese un articol intitulat Muzică sau misiune, referitor la bisericile pline de creștini ahtaiți după staruri și la felul în care curentul acesta Îl întrista pe Domnul și le făcea rău slujitorilor Săi, în același timp:

Nu vedeți că îi răniți pe acești slujitori? Ei caută cu disperare să vă spună că nu merită să fie slăviți și, din pricina aceasta, țipați de încântare și îi ridicați mai tare în slăvi.

Cum se face că nimeni nu-i idolatrizează și nu-i laudă pe misionarii care renunță la totul și care trăiesc în sărăcie, expunându-și viața lor și a familiei lor la toate primejdiile pe care visul american aproape că le-a eliminat în întregime? Cum de nimeni nu aduce osanale și nu-i laudă pe slujitorii și pe predicatorii din ghetouri și din închisori? Fiindcă învățăm de timpuriu următoarele: 1) confortul reprezintă scopul și siguranța noastră; 2) ar trebui să căutăm întotdeauna să fim apreciați de cât mai mulți oameni.

În Africa duseseră măcelărite de curând niște călugărițe misionare, iar Keith comparase viața acestora cu cea trăită de slujitorul-cântăreț obișnuit.

Cine duce o viață mai comodă și cine are cei mai mulți fani decât starurile cele mai noi și mai strălucitoare ale muzicii gospel? Cine a trăit o viață mai aspră și a avut mai puțini prieteni și susținători decât misionarele pline de altruism care au fost violate, mutilate și măcelărite în Africa, pentru slava lui Dumnezeu?

Încetați să mai faceți dumnezei din slujitori muzicieni și încetați să mai căutați a ajunge asemeni lor. Domnul vă poruncește să vă lepădați de voi înșivă, să vă luați crucea în fiecare zi și să-L urmați pe El. Pianul meu nu este crucea mea. Este unealta mea. Nu aș mai cânta niciodată la el dacă Dumnezeu mi-ar arăta o unealtă mai eficientă pentru proclamarea Evangheliei Sale, pentru care trebuie să las totul.

În ciuda adulației de care era înconjurat, Keith continua să lupte pentru a-și ține privirea îndreptată spre veșnicie, punându-și viața în lumina priorităților eterne. Gândindu-se anticipat, știa ce dorea să audă în ziua când avea să ajungă în cer.” (p. 309-311)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: