Cum se scrie Istoria baptiştilor în România

NOTĂ: Articolul a apărut în revista electronică Confesionala, Nr. 5 / 2007.

Cum se scrie Istoria baptiştilor în România? Semiurban, discontinuu şi patetic.

Adică exact la fel cum e mediul confesional neo-protestant. Dacă luăm oricare judeţ împreună cu judeţele învecinate, pe o suprafaţă relativ medie (Israelul e cam cît 4 judeţe), găsim destul de mari diferenţe nu numai între bisericile de ţară şi de oraş, dar chiar şi între bisericile de oraş (inclusiv între bisericile din aceeaşi urbe), pline şi ele, ca şi oraşele patriei, de semicitadinizaţi (sau ţărăşeni), cu acordoane şi tromboane, cu maşini second-hand, dar, mai semnificativ, cu maniere second-hand (care nu se updatează automat o dată cu pălăriile ce înlocuiesc baticurile pe creştetul feminin sau cu diploma obţinută de progenituri la institutele confesionale).

Literatura de sorginte neo-protestantă îşi are rădăcinile în acest mediu semiurban, discontinuu şi patetic. Istoria baptiştilor autohtonă se încadrează şi ea, prin felul în care e editat materialul documentar, pe aceste coordonate generale.

În ultimii ani au apărut cîteva cărţi care, printr-o tehnică de puzzle-informare şi comentariu metaistoric presărat cu declaraţii amvoneşti, au reuşit să coaguleze importante informaţii despre trecutul baptiştilor români în spaţiul carpato-pontic-dunărean, ba chiar şi din diaspora românească. De fapt, pentru istoria baptiştilor din România, a evanghelicilor români în general, relaţia cu coreligionarii din Occident e ca un turnesol care indică fluxul şi refluxul dinamicii confesionale.

Cu ocazia Congresului Baptist de la Cluj din 17-18 aprilie (de importanţă istorică nu numai pentru că s-a încheiat dublul mandat al preşedintelui orădean Paul Negruţ – dublu neconvingător atît prin felul în care Uniunea Baptistă s-a implicat în cazuri precum Metanoia Arad sau Providenţa Oradea cît şi prin felul în care conduce Universitatea Biblică Emanuel –, ci mai ales prin faptul că s-a adoptat, după mai bine de 50 de ani, un nou statut, conform cu noua Lege a Cultelor) au fost lansate două astfel de cărţi: Istoria baptiştilor din România 1856-1989, ediţie revizuită, de Alexa Popovici (din Prefaţă, Prefaţa autorului, Prefaţa editorului, Cuvînt înainte nu mi-am dat seama în ce constă “revizuirea”) şi Pigmei şi uriaşi. File din istoria persecutării baptiştilor, de Daniel Mitrofan.

În cele ce urmează voi avea în vedere aceste două cărţi, precum şi o a treia, Istoria răspîndirii credinţei baptiste (1997) de Ioan Bunaciu.

O istorie “grea”

Istoria baptiştilor este o carte interesantă, necesară şi folositoare. Dar este şi o carte greu de citit (şi de răsfoit), fără un public ţintă şi fără pretenţii literare. Pe de o parte, nici o altă carte nu conţine atîtea informaţii preţioase din istoria baptiştilor din România (al treilea grup confesional baptist din Europa ca număr, după Marea Britanie şi Ucraina), mai ales pe o perioadă atît de lungă. Dar pe de altă parte e greu de imaginat cine o va răsfoi cît de cît, în afară de studenţii care au de dat examen la Istoria baptiştilor şi cîţiva (pseudo)istorici. O variantă-rezumat de 100 de pagini ar fi excelentă.

“Între text literar şi text ştiinţific” – iată o etichetă destul de potrivită pentru acest imens tom de peste 900 de pagini pe care Marius Cruceru o pune în Cuvîntul înainte, şi cu siguranţă “o piatră de temelie pentru istoriografia baptistă”. Însă trebuie să punem în discuţie prea generoasele afirmaţii:

“Este de remarcat soliditatea întregului construct datorită bunei întemeieri. Este surprinzător cum fostul profesor de Seminar şi-a descris şi şi-a aplicat metodologia de cercetare, adunare şi sinteză a datelor. Ca un istoric profesionist.”

Într-adevăr, opusul popovician impresionează prin dimensiuni, detalii, concepţie, sinteză. Dar un istoric profesionist nu lasă lucrul făcut pe jumătate. Această istorie a baptiştilor români, singura de acest fel pe care o avem, e reprezentativă, din păcate, pentru modul de lucru al românilor în general, cu jumătăţi de măsură în inspiraţie şi în transpiraţie, cu sincope neaşteptate (vezi criza politică nenecesară după aderarea la Uniunea Europeană) şi cu un patetism prea des invocat (fie şi sub formă de băşcălie – vezi excelentul eseu “Băşcălia la români” de Ana Blandiana, din România literară, Nr. 12, 30 martie 2007).

E de ajuns să menţionez faptul că, dacă prima parte (1856-1919) are bibliografie, pe capitole, de 9 pagini (dar nu note), iar a doua (1919-1944) are peste 1.000 de note, pe 50 de pagini (dar nu bibliografie), ultima nu are nici note nici biografie pentru a demonstra semiprofesionalismul demersului livresc.

Însă, pe lîngă satisfacerea interesului pentru cum s-au manifestat baptiştii români în secolul trecut şi bucuria pe care ne-o oferă de a găsi magistrale de continuitate cu comunitatea credincioşilor baptişti din România secolului XXI, opera aceasta istorică ne furnizează şi o mare dezamăgire prin felul destul de sumar în care prezintă ultima perioada (1944-1989). Mai exact, avînd în vedere că autorul, binecunoscută personalitate baptistă, a locuit în Statele Unite în ultimii 30 de ani ai vieţii (1966-1997) şi România ieşise de sub dominaţia ateismului comunist (dintr-odată majoritatea românilor s-au declarat creştini), ne-am fi aşteptat să găsim chestiuni relativ recente abordate într-o manieră satisfăcătoare, precum partea centrală a cărţii dedicată  perioadei 1911-1944.

În schimb, rămînem uimiţi că la 50 de pagini de final încă sîntem în 1955, urmează un capitol scurt, fără menţionarea vreunei date, despre tehnicile de ajungere a românilor în străinătate, apoi un capitol despre dinamica baptistă pe provincii, dar, iarăşi, fără menţionarea prea multor date.

De exemplu, deşi autorul scrie: “se pare că în Bihor s-a înregistrat cel mai mare procent de convertiri la credinţa baptistă”, nu se poate deduce la care parte din perioada 1944-1989 se referă. Tot acolo este amintită succesiunea lui Iosif Ţon, după Liviu Olah, la pastoraţia bisericii din Oradea (nu e specificat numărul sau numele bisericii), însă nu e dat anul. În schimb, la numai 20 de pagini găsim în colecţia de fotografii o imagine cu “cel mai mare botez nou-testamental al bisericii Baptiste nr. 2 de pe strada Simion Bărnuţiu din Oradea, ţinut în anul 1974, cu 149 de persoane, în timpul pastorului Liviu Olah”.

Ultimul capitol, intitulat “S-a apropiat sfîrşitul”, încheie perioada avută în vedere prin (re)lansarea celei mai obsesive idei a autorului: persecuţia baptiştilor români în secolul XX. Aici ea e exprimată astfel: “în toată istoria baptiştilor din România, cei ce au pricinuit cele mai grave şi îndelungate persecuţii au fost cei doi dictatori, mareşalul Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu”.

Nu cu mult înainte autorul a prezentat o listă cu 9 păstori cărora li s-a făcut percheziţie în 4 octombrie 1974 de către Securitate şi le-au fost ridicate sute de cărţi religioase şi alte materiale, o listă cu 20 de bărbaţi şi femei condamnaţi între 4 luni şi 6 ani de închisoare pentru practici religioase şi respingerea ateismului, şi o listă cu 5 persoane despre care “se crede” că au fost ucise pentru credinţa lor: Radu Cruceru, Petru Clipa, Sabin Teodosiu, Daniel Păuşan, Traian Bogdan.

Istoria… lui Alexa Popovici s-ar fi putut numi mai degrabă “Istoria persecuţiilor baptiştilor români în secolul XX”. Sau, într-un spirit mai ludic, caracteristic timpurilor postmoderne, “Între Antonescu şi Ceauşescu: manual de supravieţuire baptistă”. Mai ales că în numai în perioada 1919-1944 Alexa Popovici identifică 8 valuri de prigoană, alocînd un capitol fiecăreia.

De fapt, această perioadă (1919-1944) este specialitatea lui Alexa Popovici. Ei îi dedică cea mai mare a cărţii, peste 400 de pagini, în timp ce  prima parte are 250 de pagini, iar ultima nici 200. Anexele provin doar din acest volum al doilea, scris în 1965 la Bucureşti, dar tipărit doar în 1989 la Chicago: listele conţin conducerea Uniunii şi sumarul congreselor doar pînă în 1944!

File de jurnal

Ei bine, dacă vrem să ştim mai multe despre perioada 1944-1989 din istoria baptiştilor români, atunci trebuie să apelăm şi la specialistul acestei perioade, care este Ioan Bunaciu. Nu trebuie să citim toată cartea sa din 1997, Istoria răspîndirii credinţei baptiste, prima parte intitulîndu-se “Credinţa baptistă în lume”. Dar ne rămîn 150 de pagini, aproape tot atîtea ca şi la Alexa Popovici.

Partea a II-a, ”Bisericile creştine baptiste din România după 1944. Oameni, Fapte, Întîmplări”, este o perspectivă consistentă asupra mediului confesional baptist din perioada postbelică şi este asezonată cu 30 medalioane biografice despre “slujitori mai deosebiţi din bisericile baptiste”. Iar apoi partea a III-a, “Privire generală a lucrării pe comunităţi”, aduce informaţii bogate, variate şi sintetizate, inclusiv despre anii de după ’89.

Din păcate, cartea lui Ioan Bunaciu (editată oribil de către Editura Universităţii din Bucureşti nu numai pentru anii ’90, ci chiar ’60) e mult mai îmbibată de patetism, uneori luînd forma unor opinii bizare (pentru anii noştri) cu exprimare pitorească, demnă mai degrabă pentru file de jurnal decît pentru o carte de istorie a baptiştilor din care dau examene tinerii studenţi:

„Lui [Nicolae Covaci] însă îi plăcea să împingă pe alţii în faţă, pe Ţunea Ioachim care era secretarul general al Cultului şi după ce s-a întors Ţon Iosif de la Oxford, în multe probleme care trebuiau puse la Departamentul Cultelor l-a împins pe Ţon în faţă, deşi prin funcţia pe care o ocupa era de datoria lui să le ridice. […] Prin 1972 l-a adus ca al doilea pastor la biserică pe Liviu Olah, care era tînăr şi bun evanghelist. El a înviorat biserica (păcat că s-a lăsat antrenat în politica cultică, la care el nu se pricepea deloc).”

„De ce Olah a trebuit să plece din Oradea şi Ţon Iosif a putut să rămînă în locul lui, fără aprobarea Departamentului şi a Uniunii? Răspunsul la aceste două întrebări e opinia mea că Olah, cu ameninţarea că va face botez la rîu [în 1977], a voit să forţeze Departamentul Cultelor să-l destituie, ca să poată pleca în S.U.A., unde-l aştepta biserica baptistă română din Detroit. Acolo s-a dus ca pastor, dar în cîteva luni s-a dat peste cap.”
„La Iaşi, grupul acesta, format în majoritate din studenţi conduşi de liderul lor Mănăstireanu, care niciodată n-a ştiut ce crede, a ieşit din biserica baptistă şi pe aceeaşi stradă au amenajat o sală în care s-au întrunit, dar ca să fie legali au primit autorizaţie de funcţionare de la Cultul Creştin după Evanghelie, dar ei n-au respectat nici rînduielile Creştinilor după Evanghelie şi aceştia i-au dat afară, iar acum aceşti studenţi sînt dezorientaţi. La Timişoara grupul navigatorilor umblă ca bezmeticii din casă în casă, deşi sînt în Timişoara 8 biserici baptiste mari şi frumoase în care ar putea activa ca studenţi şi în care s-ar putea zidi în credinţa lor, aşa cum ani de zile studenţii veniţi la studii în Cluj, Iaşi şi Timişoara activînd în bisericile baptiste din aceste oraşe s-au format ca oameni destoinici pentru lucrarea Domnului şi după ce au terminat studiile, în bisericile în care au ajuns, prin locul de muncă, erau stîlpi de bază.”

„Lucrarea evanghelică a avut de suferit în Turnu Severin după revoluţie, din partea harismaticilor. O doamnă, mare protestatară (regretăm că a fost baptistă) a fugit în S.U.A. După revoluţie s-a întors în România şi, susţinută financiar de biserici harismatice din S.U.A., după metodele lor perfide, s-a ataşat de biserica baptistă. A năucit de cap cîţiva tineri şi tinere şi cînd biserica a observat manevrele ei a exclus-o, dar cu ea a plecat din biserică şi un grup de tineri şi a format o biserică harismatică. ”

Aşadar, dacă Alexa Popovici era uneori “metaistoric” în comentarii – “Fazele luptei dintre cultura şi concepţia comunistă şi cea creştină au fost foarte interesante şi, în mod clar, revelau intervenţia divină care îi apăra pe credincioşii creştini” –, Ioan Bunaciu e mai degrabă “patetic” în ale sale “file de jurnal”.

Memoria nu iartă

“Din unele verificări efectuate în arhiva CNSAS [Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii] reiese faptul că Talpoş a avut angajament cu Securitatea purtînd numele conspirativ ‘Profesorul’.”

Fie şi numai această afirmaţie, din cartea Pigmei şi uriaşi. File din istoria persecutării baptiştilor a lui Daniel Mitrofan, ne atrage atenţia unui demers istoriografic necesar, dar venit atît de tîrziu. ‘Profesorul’ Talpoş, al 6-lea director al Seminarului teologic baptist din Bucureşti (devenit în 1990 institut de grad universitar), conduce această instituţie din 1988, adică de aproape 20 ani!

“Ca şi rector al Institutului Teologic Baptist din Bucureşti, datorită deformării informatoriale şi colaboraţioniste, creează în prezent în cadrul Institutului un climat de terorizare şi turnătorie. Studenţii se plîng că sînt mereu sub supraveghere şi că mulţi sînt motivaţi să se toarne unii pe alţii. Astfel, în anul 2003 cîţiva studenţi au avut curajul să scrie următoarele lucruri despre climatul din institut şi efectul acestuia asupra fiinţei umane. Se redă mai jos unul din afişele studenţilor şi se anexează celelalte.”

Şi aici se observă un alt tip de patetism indignat, “deformare informatorială şi colaboraţionistă” fiind o expresie inflama(n)tă care nu spune absolut nimic pentru cei care nu cunosc cît de cît mediul administrativ atît de la Institutul din Bucureşti cît şi Universitatea Emanuel din Oradea.

Daniel Mitrofan nu păstrează destulă distanţă (afectivă) faţă de aceste secvenţe ale istoriei baptiştilor din România, fiind vizibil deranjat de deformarea, într-o măsură exagerată, a semnificaţiei unor gesturi dezonorante din trecutul predecembrist ale unor lideri baptişti. Demersul său istoriografic pare a fi subordonat unei abordări patetice exprimate la începutul capitolului 6, intitulat “Expunerea unor cazuri de colaborare a baptiştilor cu sistemul opresiv”:

“În preajma anului 1948, coloana vertebrală a conducătorilor baptiştilor a fost frîntă şi, în contrast cu episcopul [greco-catolic] Suciu, ei au dat un ton spre laşitate şi trădare. Dacă nu ar fi dat tonul acesta, ci tonul martirajului şi al verticalităţii, cu siguranţă am fi avut mai mulţi martiri, dar în urma lor ar fi rămas mult mai mulţi pastori integri, cu putere în mărturie, cu inimile şi conştiinţele curate. Deşi nu acesta este scopul acestei lucrări, totuşi, întrucît au început să apară din anul 2000 tot felul de volume omagiale şi publicaţii în cinstea unor figuri cunoscute de baptiştii români, care vor să le dea acestora o aură de eroi şi sfinţi proeminenţi, binefăcători ai Cultului Baptist, păstrători ai credinţei, cu scopul vădit de a şterge istoria, de a acoperi faptele lor de ruşine şi trădarea fraţilor baptişti prin colaborarea duplicitare.”

După nici 20 de pagini aflăm că aceste “tot felul de volume omagiale şi publicaţii” sînt, de fapt, trei: două pentru Ioan Bunaciu, fost director al Seminarului Baptist Bucureşti şi unul pentru Vasile Talpoş, rectorul Institutului Teologic Baptist Bucureşti.

Daniel Mitrofan consideră că “este o datorie morală, istorică, de a reevalua şi corecta istoria baptiştilor scrisă de la 1944 încoace”, chestiune cu care nu putem să nu fim de acord. Dar, în ceea ce priveşte mijloacele, durata şi caracterul unei astfel de corecţii, trebuie să ne păstrăm pesimismul tonic.

Autorul trece în 15 pagini prin contextul apariţiei baptiştilor, reia, în alte 15, persecuţiile din perioada 1920-1944, în alte 10 pagini prezintă Sistemul opresiv (prezentare sintetică şi coerentă şi mai reuşită decît la Popovici şi Bunaciu), acordînd atenţie mai mare persecuţiilor din perioada 1944-1989, pe care o împarte, inspirat, în două, momentul de turnură fiind 1964.

Partea a doua a cărţii, constînd în principal din capitolele 6 – Colaborarea şi 7 – Expunerea unor cazuri de colaborare a baptiştilor cu sistemul opresiv, va face probabil să se vîndă rapid acest inedit produs editorial, primul care foloseşte documente din Arhiva CNSAS, pe lîngă cele din Arhiva Uniunii Baptiste şi alte surse.

Decît “File din istoria persecutării baptiştilor”, mai bine cartea s-ar fi intitulat “Triumful şi decăderea baptiştilor – înainte şi după 1948”. Sau: “De ce baptiştii români nu mai au uriaşi?” Sau şi mai patetic: “De ce întîrzie trezirea?”

Autorul afirmă despre secretarii generali ai Uniunii Baptiste din perioada 1946-1991:

„Din evidenţele pe care le-a consultat autorul reiese că toţi aceştia, fără excepţie, au colaborat direct sau nemijlocit cu Departamentul Cultelor şi cu Securitatea.”

La capitolul 6.4 STUDII DE CAZ autorul precizează:

„Datorită caracterului restrîns al acestei lucrări se vor analiza doar cîteva din personalităţile baptiste contemporane.”

Acestea sînt: Ioachim Ţunea, Ioan Bunaciu, Vasile Talpoş, Mihai Huşan.

Iar la capitolul 6.5 INFORMATORI, INFORMATORI, SITUATII, INDICII sînt menţionaţi Petru Dugulescu şi Nicolae Gheorghiţă.

Nu putem decît să confirmăm şi noi caracterul.. . restrîns. De cînd mă ştiu, la baptiştii români domneşte caracterul.. . restrîns.

Time is money. Information is power.

Un răspuns to “Cum se scrie Istoria baptiştilor în România”

  1. Alin Cristea Says:

    A republicat asta pe RoEvanghelica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: