Marius Cruceru între mediocritate și ambiguitate conceptuală

În 20 noiembrie 2011, a apărut, în Oglindanet, revistă de informaţie şi analiză cultural‑religioasă condusă de Cristian Bădiliță, articolul lui Marius Cruceru intitulat Baptiştii între colaboraţionism şi rezistenţă ambiguă , fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviul Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX, Sighet, 3-5 iunie 2011.

Comentariile de mai jos se referă la fragmentul apărut în revista Oglindanet, nu la întreaga prezentarea de la Sighet, care s-ar putea să conțină anumite chestiuni care lipsesc în acest fragment.

1. Fragmentul apărut în revista Oglindanet indică, prin titlu și conținut, spre o tematică mult mai amplă decît titlul anunțat pe site-ul memorialsighet.ro: „Persecuţia baptiştilor în România comunistă şi cazul pastorilor informatori. În căutarea unei soluţii de reconciliere între informatori şi persecutaţi cu referire la o istorie personală”

Titlul prezentării lui Marius Cruceru la colocviul de la Sighet indica spre 1) persecuția baptiștilor în ROMÂNIA COMUNISTĂ, 2) cazul PASTORILOR informatori, 3) RECONCILIERE, 4) referire la o istorie PERSONALĂ.

Titlul și conținutul fragmentului apărut în Oglindat indică spre a) ISTORIA baptiștilor, b) cazul Iosif Țon, c) JUSTIȚIE, și d) FĂRĂ referire la o istorie personală.

2. Cum se scrie Istoria baptiştilor în România? Semiurban, discontinuu şi patetic. Adică exact la fel cum e mediul confesional neo-protestant.

Scriam lucrul acesta în 2007, în revista electronică Confesionala..

Articolul lui Marius Cruceru din Oglindanet este pe aceeași linie, demersul său fiind subminat de mediocritate și ambiguitate conceptuală.

3. Din articolul lui Marius Cruceru lipsește cea mai importantă acțiune de REZISTENȚĂ a baptiștilor din România comunistă: Comitetul Creștin Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință (ALRC), despre care Dorin Dobrincu, doctor în istorie, directorul Arhivelor Naționale, scrie un eseu de 24 de pagini, apărut în volumul 10 (peste 1.000 de pagini) din Analele Sighet 10 (2003):

“Iosif Țon, unul dintre tinerii pastori baptiști, care între 1969-1972 studiase teologia la Oxford, avea să aibă o influență deosebită asupra coreligionarilor săi, în special asupra pastorilor tineri. Între primele acțiuni întreprinse pentru recâștigarea drepturilor pierdute, Țon a scris, în vara anului 1973, o lucrare intitulată Doctrina Baptistă despre Biserică. Câteva exemplare au fost expediate în Anglia, unde de altfel avea să se și tipărească în broșură ultima parte, sub titlul Cine își va pierde viața (întâi în engleză, apoi în română), cum a și rămas cunoscută, cu referire la situația existentă în bisericile baptiste din România, inclusiv toate imixtiunile statului în activitățile de cult. La inițiativa lui Vasile Taloș lucrarea a fost rezumată în forma unei scrisori. Prin implicarea ‘grupului de prieteni’, format din Vasile Brânzei, Iosif Serac și Pascu Geabou, 50 de pastori au semnat epistola. Depusă la registratura conducătorului de atunci al țării, Nicolae Ceaușescu, aceasta a fost o veritabilă ‘bombă’; pentru prima oară un grup atât de mare de pastori expunea direct persecuțiile la care erau supuse bisericile baptiste (nota 18: Iosif Țon, Confruntări, p. 11-77. o formă prescurtată a fost publicată de Iosif Țon sub titlul ‘Baptists in Romania’, în loc. cit.)”. (Sublinierea îmi aparține.)

Dorin Dobrincu reia chestiunea și în Raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România.

Tot acolo găsim următoarea formulă a lui Dennis Deletant, un atent observator al realităților românești:

În timpul regimului Ceauşescu, „susţinătorii cei mai fervenţi ai campaniei pentru dreptul la practicarea credinţei religioase au fost baptiştii şi alte grupări protestante”.

Articolul lui Marius Cruceru nu face însă apel la astfel de surse credibile.

Pentru Marius Cruceru, rezistența baptiștilor este… ambiguă.

După cum se vede, pentru Dorin Dobrincu și Dennis Deletant, rezistența baptiștilor NU este ambiguă. Dimpotrivă!

4. Marius Cruceru scrie, în treacăt, că „în anii 1974-1980 s-au ridicat câţiva pastori care au format un grup de rezistenţă”, eliminînd rolul lui Iosif Țon prin scrisoarea din 1973.

Marius Cruceru interpretează evenimentele din istoria baptiștilor din perspectiva obsesiei sale pentru Iosif Țon.

Dar, mai mult, nici nu stabilește un perimetru contextual, care să ofere stabilitate concluziilor pe care le trage.

Dimpotrivă, Raportul final precizează contextul:

„Comparativ cu numărul lor totuşi redus, acţiunea evanghelicilor [ALRC] a reprezentat un moment remarcabil în contestarea regimului comunist. Puţin cunoscută după 1989, nevalorizată politic, ea nu a scăpat observatorilor atenţi şi neselectivi în privinţa faptelor istorice (Spre exemplu, Alan Scarfe, Emil Freund, Vlad Georgescu, Sergiu Grossu, Dennis Deletant (ale căror lucrări au fost citate mai sus); Mihnea Berindei, România lui Ceauşescu – un naufragiu planificat, II, în „22”, nr. 47, 24-30 noiembrie 1998, pp. 12-13; Virgil Nemoianu, Jocurile divinităţii. Gândire, libertate şi religie la sfârşit de mileniu, ed. îngrijită de Ioan I. Ică Jr., Bucureşti, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997, p. 139; Daniel Barbu, Pesimismul luminat, sau despre posibilitatea gândirii de stânga, prefaţă la Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 13; idem, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p. 53. Vlad Georgescu avea să surprindă cu exactitate esenţa acţiunii: „creştinii evanghelici se mişcau în mod clar şi curajos în câmpul politicii, promovând reforme care ar fi schimbat nu numai relaţiile Biserică-Stat, ci însăşi natura statului totalitar“; Vlad Georgescu, „Romanian dissent: its idea“, în loc. cit., p. 189.).” (Sublinierea îmi aparține.)

Din iniţiativa lui Iosif Ţon, Pavel Nicolescu şi Aurelian Popescu a fost alcătuită lucrarea Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, în care erau documentate numeroase cazuri de persecuţie pe motive religioase din întreaga ţară, puse în oglindă cu tratatele internaţionale semnate de guvernul de la Bucureşti. Documentul, semnat de şase evanghelici – Iosif Ţon, Pavel Nicolescu, Aurelian Popescu, Radu Dumitrescu (baptişti), Constantin Caraman (penticostal) şi Silviu Cioată (creştin după Evanghelie), a fost citit la Radio Europa Liberă în 3 aprilie 1977. A doua zi au fost arestați toți, fiind anchetați și bătuți timp de 6 săptămîni.

La 5 iulie 1978, Consiliul de Stat, Ministerul Justiţiei, Departamentul Cultelor şi Uniunea Baptistă au primit Programul de Revendicări elaborat de Comitetul pentru „Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă” (ALRC). Acesta avea să se dovedească cel mai important act al organizaţiei, fiind semnat de 27 de persoane (25 de baptişti, un ortodox şi un penticostal).

„Represiunea împotriva membrilor ALRC a fost puternică şi concertată, fiind vorba de acţiuni ale Departamentului Cultelor, Securităţii, autorităţilor locale, dar şi ale conducerii Uniunii Baptiste: licenţieri din posturile ocupate, supraveghere, arestări, maltratări, condamnări (aşa s-a întâmplat cu Nicolae Rădoi, Petru Cocârţeu, Ionel Prejban, Dimitrie Ianculovici, Ludovic Osvath şi Nicolae Traian Bogdan). Mai mult chiar, unii dintre membrii şi colaboratori ALRC aveau să moară în condiţii suspecte: Sabin Teodosiu, Petru Clipa, Nicolae Traian Bogdan etc.” (Din Raportul final)

În amplul său eseu din din Analele Sighet 10, Dorin Dobrincu concluzionează: „Deși Iosif Țon a fost cel mai vocal dintre evanghelicii români opozanți ai comunismului, el nu a fost niciodată singurul, acțiunea lui fiind susținută de numeroși coreligionari.”

5. Foarte pe scurt, Marius Cruceru ține să se refere și la istoria baptiștilor de dinaintea perioadei comuniste. Astfel, menționează, cu referire la perioada de după Primul Război Mondial: „Istorii ale persecuţiilor venite din partea consătenilor există cu sutele: ucideri, violuri, alungări, bătăi în public etc.”

Din păcate, nu oferă nici o referință. Ceea ce este inadmisibil pentru un doctor în litere, decan al Facultății de Teologie a Universității Emanuel din Oradea, și pentru nivelul (internațional al) colocviului.

Eseul lui Marius Cruceru conține 11 note de subsol, dintre care 3 sînt în legătură cu perioada 1850-1950.

Așadar, cei care citesc un astfel de eseu, cu un subiect incitant, dar cu un conținut semiurban, discontinuu și patetic, ce ar trebui să facă? Să ia legătura cu autorul pentru a-i solicita informații despre sursele care indică că au fost, în rîndul baptiștilor, persecuții „cu sutele: ucideri, violuri, alungări, bătăi în public”?

6. Desigur, Marius Cruceru dă dovadă de ambiguitate conceptuală atunci cînd folosește termenul „martiri”:

„De remarcat este faptul că în ambele perioade martirii n-au provenit în principal dintre pastori, ci dintre membri simpli ai bisericilor.”

Este vorba de perioadele 1947-1968 și 1968-1980.

Sau: „În anii 1974-1980 s-au ridicat câţiva pastori care au format un grup de rezistenţă. Aceştia au fost urmăriţi şi anchetaţi, dar niciunul nu a fost închis.”

Ce înseamnă pentru Marius Cruceru, în eseul său, „martiri”? Cei care au fost închiși?

Dacă au fost arestați (și bătuți) 6 săptămîni, aceasta nu înseamnă, pentru Marius Cruceru, că au fost… „închiși”?

Amenințările la adresa celor arestați și anchetați 6 săptămîni pot să constituie criterii de evaluare pentru conceptul de „martiri”?

Iată ce precizează Dorin Dobrincu, în eseul său din Analele Sighet 10, despre aceștia:

„Au fost acuzați de trădare și de conspirație, având în vedere că erau un grup. Pentru trădare condamnarea era de 25 de ani, în timp ce pentru conspirație se dădea pedeapsa capitală. În cele din urmă, probabil pentru a evita complicații interne, dar mai cu seamă internaționale, autoritățile i-au pus în libertate pe cei șase.”

7. Un alt concept manevrat cu ambiguitate de către Marius Cruceru este cel de „trezire spirituală”:

„După al Doilea Război Mondial s-a petrecut o adevărată trezire spirituală.”

Marius Cruceru nu precizează la care perioadă de după cel de-al Doilea Război Mondial se referă.

Atunci cînd baptiștii români (din țară și din diaspora) întîlnesc expresia „trezire spirituală”, tendința lor e să o identifice ca fiind fenomenul din anii ’70 de la Oradea.

Construcția cronologică a lui Marius Cruceru ne dă însă de înțeles că ar fi vorba de o perioadă mai timpurie, imediat după Al Doilea Război Mondial.

Dar, în cronologia cruceriană, după „1850-1950 – baptiştii între ură şi admiraţie” urmează „1950-1980 – decăderea”…

Există toate șansele ca cititorii să identifice „trezirea spirituală” în perioada… 1945-1950!

Probabil Marius Cruceru se referă la reorganizarea Cultului Baptist din România, după desființarea lui din perioada 1942 – 1944. Dar a eticheta această reorganizare ca fiind „o adevărată trezire spirituală” este o exagerare!

8. Marius Cruceru afirmă: „În anul 1947, Cultul Baptist avea circa 250.000 de membri şi peste 2.000 de pastori.”

Dar, iarăși, nu oferă o referință. De unde a preluat această cifră… imensă?

Alexa Popovici (Istoria baptiștilor, ediția 2007, p. 538) indică 92.949 de baptiști în 1942 și 78.892 în 1957 (p. 771).

Așadar, de ce să fi fost 250.000 de baptiști în 1947?

Recensămîntul din 1992 a înregistrat 109.462 de baptiști. Iar cel din 2002 129.937 de baptiști.

9. Marius Cruceru menționează că „au existat două momente-cheie în istoria recentă a Cultului Baptist: reglementarea şi arondarea”.

Dar nu indică CÎND au avut loc cele două momente-cheie.

Reglementarea (slujbelor religioase) a avut loc în 1952 (nu în 1947, cum s-ar putea înțelege din context), iar arondarea (bisericilor) a avut loc în 1962.

10. Marius Cruceru scrie, la notele de subsol: „Alexa Popovici este autorul unei impresionante istorii a baptiştilor. Alexa Popovici, Istoria Baptiştilor din România, 1856–1989, 3 vol., ed. rev., Editura Făclia, Oradea, 2007.”

Istoria lui Alexa Popovici nu este… impresionantă.

Este… voluminoasă!

Așa cum scrie Marius Cruceru în Cuvânt înainte la Istoria lui Alexa Popovici, aceasta a fost la început un curs, ajungînd „o reușită împletire între memorii, jurnal, istorie, documentar, monografie”.

În articolul Cum se scrie Istoria baptiștilor în România, din 2007, am arătat de ce Istoria lui Alexa Popovici este o lucrare semiprofesionistă, patetică, dar interesantă, necesară şi folositoare.

A spune că însă că este impresionantă este prea mult.

Deși are pretenția unei istorii a baptiștilor pînă la 1989, la 50 de pagini de finalul volumului de peste 900 de pagini încă sîntem în 1955!

Este o lucrare dezechilibrată, cu lacune majore, structurată pe 3 perioade: (1856-1919) – are bibliografie, pe capitole, de 9 pagini, dar nu note, (1919-1944) – are peste 1.000 de note, pe 50 de pagini, dar nu bibliografie, (1944-1989) – nu are nici note nici biografie.

Deloc impresionant!

11. Ce bibliografie indică Marius Cruceru:

Cele 4 cărți sînt menționate în notele de subsol.

1. Otniel-Laurean Vereş, Scurtă monografie a Comunităţii Bisericilor Creştine Baptiste din zona Bihor de la începuturi până în 1961, Editura Universităţi Emanuel, Oradea, 2007
2. Alexa Popovici, Istoria Baptiştilor din România, 1856–1989, 3 vol., ed. rev., Editura Făclia, Oradea, 2007
3. Daniel Mitrofan, Pigmei şi uriaşi. File din istoria persecutării baptiştilor, Editura Cristianus, Oradea, 2007
4. Ioan Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste din România, Editura Universităţii Emanuel, Editura Făclia, Oradea, 2006

Ce bibliografie nu indică Marius Cruceru:

1. Raportul final, 2006

Lucrarea conține foarte importante informații și comentarii în legătură cu subiectul / subiectele lui Marius Cruceru. Apoi, pe lîngă faptul că oferă referințe, lucrarea în sine este un punct de referință la care dezbaterile din societatea românească se raportează.

2. Analele Sighet 10, 2003

Eseul de 24 de pagini al lui Dorin Dobrincu prezintă tocmai REZISTENȚA baptiștilor în fața manipulării comuniste.

Dar Marius Cruceru avea deja, ÎNAINTE de procesul cercetării, obsesia sa, conform căreia rezistența baptiștilor ar fi fost… ambiguă!

3. Cultele din România între prigonire și colaborare, 2007

În Introducere putem citi: „Într-o covârșitoare majoritate, neoprotestanții din sistemul penitenciar românesc ajunseseră acolo din cauza motivelor religioase.” (E vorba de perioada 1940-1960.)

4. Istoria Memoriului celor 50, de Iosif Sărac

5. Confruntări, de Iosif Țon, 1999

6. Persecution in Romanian Baptist Life, de Aurel Mateescu, 2007, Editura Universității Emanuel !!!

7. Libertatea religioasă – Contribuția istorică a baptiștilor la dezvoltarea acestui concept, 1995

8. Biserica noastră și cultele minoritare – Marea discuție parlamentară în jurul Legii Cultelor 1928, 2000

CONCLUZII

Eseul lui Marius Cruceru este (ne)așteptat de mediocru, caracterizat de ambiguitate conceptuală și cu lacune importante în ceea ce privește subiectul ales.

Este, mai degrabă, o schiță a subiectelor care ar trebui abordate în viitoare eseuri: colaboraționismul, rezistența religioasă, cazul Iosif Țon, reconcilierea, istoria (recentă a) baptiștilor, memoria ca formă de justiție.

„Cine ne sunt modelele?”, întreabă Marius Cruceru. „Trăim într-o confuzie cruntă, în care oameni ca Iosif Ţon şi Ioan Bunaciu rămân şi se dezvoltă în continuare ca modele.”

Sînt și eu îngrijorat de confuzia în care trăim, dar nu pentru că Iosif Țon și Ioan Bunaciu sînt considerate modele, ci pentru că Marius Cruceru ar putea fi considerat model!

Iosif Țon și Ioan Bunaciu sînt la apusul vieții, nemaiavînd un rol administrativ în mediul evanghelic românesc.

Dar Marius Cruceru este decanul Facultății de Teologie a Universității Emanuel și unul dintre cei mai cunoscuți bloggeri evanghelici.

Noua mediocritate pe care o propagă Marius Cruceru, fie în cadrul administrației academice, fie de la microfonul amvonului sau al colocviilor, fie prin prezența în spațiul public pe Internet, ar trebui să ne îngrijoreze mult mai mult decît ce mai face Iosif Țon sau cum o mai duce Ioan Bunaciu.

Exhibările publice și pretențiile (ne)legitime trebuie echilibrate cu simțul lucidității, acribie și calm.

Nu e cazul lui Marius Cruceru…

Publicitate