Ultima Dilemă (1)

„În mod obişnuit, minunea este văzută ca o transgresare (nu o încălcare!) a legilor „naturale“ prin intervenţia unei forţe externe supranaturale. Dar sînt din aceia care cred că tocmai un asemenea tip de manifestare ţine, de fapt, de un firesc, de o stare provenind din timpul cînd firea nu era căzută. Minunile, ca atare, reprezintă mai degrabă o îndreptare a legilor naturii.

În limba română există două cuvinte care acoperă zona: minune şi miracol. Ambele cuvinte provin din latină şi sînt înrudite bine cu mirarea. Totdeauna, minunea implică mirare. „Să te tot minunezi“, spunem în faţa unei întîmplări care ne uimeşte, fără ca ea să provină neapărat dintr-o minune. Cu atît mai mult atunci cînd chiar te afli în faţa uneia. (Iată, în icoana Naşterii lui Hristos. Totul este numai uimire. În cer şi pe pămînt. Toate personajele sînt cuprinse de mirare. Şi de ad-mirare.) Nu se cuvine, însă, să faci lucruri care să uimească prost, încît „să te faci de minune“. În prelungirea mirării, minunile ajung motiv de reflectare pentru om: „Fă să înţeleg calea îndreptărilor Tale şi voi cugeta la minunile Tale“ (Psalmul 118, 27). Pe calea aceasta, dacă eşti onest, te întîlneşti cu Dumnezeu.”

Dilema veche, 27 decembrie 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: