Atenție la dezinformările de pe blogul lui Nicolae Rădoi (25.02.2013)

În data de 4 februarie 2013, pe blogul lui Nicolae Rădoi, unul dintre bădăranii care au apărut în blogosfera evanghelică cu tractorul, a fost afișat articolul Gâlceava deșteptului cu fundamentalismul, un evident atac la persoană îndreptat împotriva lui Dionis Bodiu.

Acesta este numit de patru ori în articol (care are doar cîteva paragrafe) cu eticheta de… inginer.

– „cavalerul de Sighișoara, domnul Bodiu, un inginer cu veleități de teolog”
– „Inginerul pus pe fapte teologice”
– „Un inginer se poate mulțumi și cu o definiție pe care a auzit-o undeva”
– „Deh, are și inginerașul de Sighișoara lucruri care nu îi plac! De aceea a început gâlceava cu fundamentalismul, un război mult prea mare pentru numărul de pantof pe care îl poartă.”

Procedura este în sine suspectă…

Dar putem să ne îndreptăm atenția spre o chestiune CLARĂ, din precizările unui comentator anonim:

„Frate Rădoi, domnul Bodiu nu locuieşte la Mediaş, ci la Sighişoara. Din acest motiv nu se potriveşte să spuneţi „inginerul din Mediaş”. Puteţi corecta aceste afirmaţii din postarea dumneavoastră.
Cât priveşte esenţa mesajului dumneavoastră, cred că este un diagnostic corect.
Salutări frăţeşti!”

Răspunsul lui Nicolae Rădoi: „Mulțumesc pentru informația și pentru evaluare. Să luptăm împreună pentru adevăr!”

Aşadar, acolo unde apare în articol Sighişoara iniţial a fost… Mediaş. :)

În 13 februarie Dionis Bodiu a precizat pe blogul său: „Nu sunt inginer şi nu mi-am trăit viaţa printre utilaje agricole”.

Dacă Nicolae Rădoi a corectat numele oraşului lui Dionis Bodiu, nu a făcut celaşi lucru cu informaţia eronată despre „ingineria” lui Dionis Bodiu. După cum se poate vedea, și-a construit o bună parte din articol pe „ingineria” lui Dionis Bodiu.

Nicolae Rădoi nu și-a cerut scuze publice cititorilor săi pentru dezinformările pe care le-a găzduit spațiul public pe care îl administreză.

Cică luptă pentru adevăr!…

În 22 februarie, Nicolae Rădoi postează articolul Don Quijote de Sinchișoara – Deșteptul care se crede mai înțelept decât o mie de oameni cu judecată, unde Dionis Bodiu este numit… inginerul de „Sinchișoara”!

Aşadar, pe cine să credem: pe Nicolae Rădoi sau pe Dionis Bodiu?

Ironia face ca tocmai Nicolae Rădoi să muncească cu tractorul / utilajul agricol…

Tocmai cel care scrie: „Dacă domnul Bodiu ar fi făcut ceva lectură teologică la viața lui îngropată printre mașini agricole…” (4 februarie) lucrează cu… mașini agricole.

Nimic anormal, dacă nu ar avea următoarea pretenție la adresa lui Iosif Țon: „În zilele următoare vom face puțină lectură pe această trilogie a in-culturii teologice și îi vom expune viciile de gândire, de construcție și elaborare.” (6 februarie)

Va’s’zică, dacă Dionis Bodiu şi-a trăit viața printre utilaje agricole (chestiune infirmată de cel în cauză) ar fi fost o problemă pentru competența sa teologică, dar dacă Nicolae Rădoi și-a trăit viața printre utilaje agricole nu îl discreditează ca și comentator al teologiei lui Iosif Țon?…

Desigur, ar mai putea exista situația ca aceste articole să nu fie scrise de Nicolae Rădoi, ci de către altcineva…

În articolul din 4 februarie sînt menționați „credincioși iluștri ca James Dobson, Al Mohler, Paige Patterson, John MacCarther, etc. care sunt toți fundamentaliști”…

Căutaţi-l pe Internet pe… John MacCarther.

Dacă e „credincios ilustru”, ar trebui să apară pe undeva, nu?…

Voia cumva Nicolae Rădoi (sau cine a scris articolul) să se refere la… John MacArthur?…

Dincolo de chestiile astea „mărunte”, rămîne pretenția bloggerului de a discuta despre… fundamentalism.

Lui Dionis Bodiu îi reproșează că „nu include în „povestea” sa nici o informație cu privire la circumstanțele apariției fundamentalismului creștin, sau cauzele care au dus la cristalizarea fenomenului care poartă acest nume, sau natura dezbaterii teologice în care fundamentalismul s-a angajat, nici o informație despre reprezentanții clasici ai fundamentalismului” (4 februarie), dar Nicolae Rădoi nu pare dispus să ofere informații spre iluminarea cititorilor săi.

Nicolae Rădoi nu oferă în ultimul articol nici un link, nici un citat al unui teolog, nu menţionează vreun dicționar de teologie sau articol din vreo revistă cu competențe teologice.

Nicolae Rădoi zice că fundamentalismul a apărut la începutul secolului XX, dar nu menționează care au fost exponenții săi (TEOLOGICI)…

În articolul amplu FUNDAMENTALISM din New Dictionary of Theology, ediția din 1988, nu apare vreunul din „credincioșii iluștri” James Dobson, Al Mohler, Paige Patterson, John MacCarther (sic!)…

Fundamentalismul este definit astfel în Dicționar: „A fundamentalist is a militantly anti-modernist evangelical.”

Articolul conţine și următoarea precizare: „Fundamentalism, when used carefully, has come to refer to the more narrow phenomenon of the main groups of militantly anti-modernist white evangelicals. (American black evangelicals are often revivalist in style, fundamental in doctrine, and anti-modern in ethics; but they do not typically call themselves ‘fundamentalists’.)”

Din cele 11 paragrafe ale articolului FUNDAMENTALISM, ultimele trei ne oferă informaţii suficiente ca să ne dăm seama de superficialitatea postării lui Nicolae Rădoi şi neglijenţa cu care foloseşte conceptul:

„By the 1930s fundamentalism was beginning to take a distinctive ecclesiastical expression. Increasingly the most militant fundamentalists felt that they should separate from groups which contained modernists, and form independent congregations or denominations. Most such fundamentalists became Baptists and were dispensationalist. Separatism was becoming a test of true faith.

What had been the broader militant anti-modernist coalition of the 1920s thus began to split by the 1940s. One major group in America softened its militancy and tried to retain contact with mainline denominations. Led by spokespersons such as Harold John Ockenga (b. 1905), Carl F. Henry, and Edward J. Carnell, they at first called themselves ‘neo-evangelicals’ and by the later 1950s simply ‘evangelicals’. Their associations with Billy Graham (b. 1918) signalled the growth of this inclusivist wing of ‘evangelical’ ex-fundamentalits. Meanwhile, militant separatists, such as John R. Rice (1895-1980), Bob Jones (1883-1968), and Carl McIntire (b. 1906) claimed they were the only true fundamentalists. After 1960 ‘fundamentalism’ in America could be used to distinguish this separatist sub-group from the broader ‘evangelicalism’, which included ex-fundamentalists and Bible-believing Christians from many traditions.

Separatist fundamentalism continued to grow, although it probably never constituted more than 10% of America’s estimated forty to fifty million ‘evangelicals’ in the 1970s and 1980s. By the 1980s, especially with the rise of Baptist fundamentalist Jerry Falwell’s (b. 1933) Moral Majority, the political concerns of fundamentalists to preserve traditionalist Christian mores in American public life had become prominent again, as they had been in 1920s. Fundamentalist politics now also included strong support for the state of Israel, importnt to dispensational prophetic interpretation.”

Nicoale Rădoi nu aminteşte nici măcar de seria de doisprezece publicaţii numite The Fundamentals [Fundamentele] de la începutul secolului XX.

Ele sînt amintite, în limba română, în seria de 4 articole de pe blogul lui Dănuț Mănăstireanu: Evanghelicii între liberalism şi fundamentalism.

„Bazele teoretice ale fundamentalismului au fost puse de o serie de douăsprezece publicaţii numite The Fundamentals [Fundamentele], distribuite gratuit, în milioane de exemplare de către fraţii Lyman şi Milton Stewart, între anii 1909 şi 1915. Fiecare dintre aceste lucrări cuprindea un număr de texte scrise de autori evanghelici importanţi, cum ar fi R. A. Torrey, B. B. Warfield, James Orr, Campbell Morgan şi J. C. Ryle, în apărarea adevărurilor evanghelice de bază: autoritatea Scripturii, dumnezeirea lui Cristos, ispăşirea răscumpărătoare, învierea lui Cristos şi a doua lui venire, legitimitatea evanghelizării şi a misiunii etc.”

De reţinut NEAPĂRAT următoarea formulă:

„În ciuda intenţiilor lăudabile de salvgardare a bazelor creştinismului istoric în faţa asaltului iluminist, fundamentalismul nu este altceva decât o altă faţă a raţionalismului. Nu este de mirare deci că el a eşuat în mod lamentabil în încercarea de a contracara liberalismul.”

Putem reflecta şi la chestiunea dispensaţionalismului:

„În România, dispensaţionaliştii sunt majoritari între evanghelici, adunând în rândul lor cea mai mare parte a penticostalilor şi a creştinilor după Evanghelie, dar şi o minoritate baptistă, influenţată îndeosebi de teologia organizaţiei BEE (Bible Education by Extention), care s-a ocupat în anii optzeci de formarea liderilor evanghelici laici şi continuă să o facă şi astăzi, chiar dacă la o scară relativ mai redusă.”

Avînd în vedere metehnele fundamentalismului, nu e de mirare că „noii evanghelici conduşi de Carl Henry, Billy Graham şi Harold Ockenga in Statele Unite şi de John Stott în Marea Britanie, au repudiat eticheta fundamentalistă şi şi-au definit o nouă identitate”.

‘Credincioşi iluştri’ şi ei, nu?

Publicitate