Aproape ca-n rai (1)

aproape-ca-n-rai

Aproape ca-n rai – Chris Fabri, Editura Keriga, Oradea, 2012, 348 p.

“- Oh, Doamne, începe dezastrul! Mama deschise portiera de la mașină cât putu de repede și începu să strige din răsputeri:

– Other! S-a spart barajul! Să plecăm de aici!

Dădu să facă un pas și alunecă pe noroi, căzând pe spate. Am sărit din mașină și am încercat s-o ajut, iar când mi-am ridicat capul, am văzut cum casa doamnei Dreama se prăvălea la pământ sub izbitura valului gigantic de apă care se năpustise din amonte și apoi urcase până pe coasta cealaltă a dealului, ducând cu sine jumătate din oraș; după aceea apele furioase se întoarseră din nou, iar mocirla aceea întunecată izbi din plin casa doamnei Dreama, din lateral smulgând-o pur și simplu din temelii și răsucind-o din poziția inițială. Atunci l-am văzut pe tatăl meu cu câte-un copilaș în fiecare braț, căznindu-se să-și păstreze echilibrul. Doamna Dreama țipa și mama țipa și ea iar după aceea n-am mai auzit nimic. […]

– Ajutor! Ajutor! Mama! Ajutor! Am strigat după Dumnezeu și după Isus, după mama și după tatăl meu, dar la un moment dat n-am mai văzut nimic, iar praful negru de cărbune inundă bancheta fin spate a mașinii.

Fundul mașinii se izbi de ceva ce mai târziu am aflat că era un stâlp de telefon pe care torentul nu-l măturase încă, iar prin parbriz am văzut o altă casă ce venea înspre mine, plutind pe apă asemenea unei bărci. Atunci mașina se ridică pe roțile dindărăt, de parcă ar fi vrut să stea în șezut, iar eu am fost azvârlit pe bancheta din spate. Am văzut geamul deschis și în momentul acela am întrezărit o șansă, singura de a scăpa cu viață din ceea ce avea să urmeze.

De atunci și până în ziua de azi, ori de câte ori m-a întrebat cineva cum am supraviețuit, am dat mereu același răspuns. Că era ziua mea de naștere. Că nu voiam să mor. Că în clipele acelea a încolțit în mine ceva la fel de puternic sau chiar mai puternic decât viitura, iar acel ceva era instinctul uman de supraviețuire. Nu numai că am țâșnit afară din mașină, în apele învolburate, agățându-mă cu putere de mai, dar am apucat și să înșfac mandolina lui tata. Majoritatea celor care m-au ascultat cântând habar nu au prin ce a trecut acest instrument. A fost, probabil, singura mandolină care a supraviețuit dezastrului din Buffalo Creek, deși nu am o dovadă certă în acest sens.” (p. 22-24)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: