Biserica și rîsul

„Biserica creștină, obsedată de adevărul că Iisus n-a rîs, n-a putut accepta, multă vreme, rîsul și l-a pus mereu pe seama diavolului; tîrziu, abia în jurul anului 600, Grigore cel Mare a putut recupera principala formă a rîsului antic – cea batjocoritoare -, întorcînd-o însă împotriva demonilor. Și abia din secolul al XIII-lea, ne încredințează un specialist cum este Georges Minois, teologii au început să dedice capitole rîsului bun, creștinesc, în scrierile lor. Toma d’Aquino distingea, de pildă, între eutrapelia aristotelică, adică rîsul cu moderaţie, şi bomolochia, rîsul agresiv şi excesiv, pe care-l condamna (GNR, 209). Mult timp însă, cu deosebire în secolele XVII-XIX, catolicismul nu se va arăta tolerant cu cei ce rîd; o schimbare esențială va avea loc abia în secolul XX, cînd rîsul va fi adoptat ca modalitate curentă în serviciul răspîndirii credinței.” (p. 65)

Humorul – Val. Panaitescu, Editura Polirom, Iași, 2003, 1007 p.

Un răspuns to “Biserica și rîsul”

  1. Alin Cristea Says:

    Reblogged this on RoEvanghelica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: