CĂRȚI (14): Secolul martiriului

secolul-martiriului

Secolul martiriului. Creştinii în veacul XX – Andrea Riccardi, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004

“Această carte nu îşi propune să fie o altă istorie a Bisericii secolului XX; este însă opera unui istoric care s-a pus în slujba memoriei atîtor bărbaţi şi femei morţi în veacul trecut pentru simpla vină de a fi creştini. Este relatarea, plasată la graniţa dintre istorie şi memorie, a întîmplărilor trăite de aceştia în lumi total diferite, îndepărtate geografic şi aparţinînd unor epoci variate. […]

Tabloul martiriului din veacul trecut (cel puţin în primele sale rînduri) este cel al bărbaţilor şi al femeilor care au repudiat violenţa, dar care au rămas ataşaţi cu tenacitate credinței lor și comportamentului uman inspirat de Evanghelie. O umanitate blîndă şi non-violentă, dar puternică…

Ei au trăit acea experineţă interioară pe care Martin Luther King o descria în 1960, vorbind despre al său Pelerinaj către non-violenţă: «În chiar centrul pericolelor care mă înconjoară am simţit pacea interioară şi am găsit resurse de putere pe care doar Dumnezeu ni le poate da. În multe cazuri am simţit forţa lui Dumnezeu transformînd truda disperării în bucuria speranţei.» Un studiu asupra creştinismului contemporan, mai atent la aspectele antropologice şi spirituale sau fie doar la experienţele trăite, nu va putea să nu ţină cont de această «lume de martiri». […]

Catolicii au căzut alături de ortodocşi şi protestanţi. Toate comunităţile creştine, oricare ar fi fost confesiunea lor, au fost lovite de violenţă de-a lungul veacului trecut, dar chiar în locurile de suferinţă, creştinii, atît de mult timp despărţiţi, s-au descoperit mai apropiaţi ori s-au regăsit solidari. Uneori creştinii au suferit împreună, ca în Insulele Solovki, alma mater a gulag-urilor sovietice, unde s-a dezvoltat o solidaritate ecumenică înainte chiar de a începe să se vorbească despre ecumenism. Papa Ioan Paul al II-lea este convins că ecumenismul martirilor e cel mai puternic şi că vocea sa o acoperă pe cea a factorilor de diviziune.” (Introducere)

“Istoria Albaniei este cea a unui model radical de comunism. Caracterul retras al ţării, slabele sale contacte cu exteriorul, naţionalismul, i-au permis dictatorului albanez Enver Hodja să construiască o societate comunistă integrală, aproape un laborator de experimentare colectivistă. Hodja reprezenta încarnarea mesianismului naţional-comunist care a marcat viaţa albaneză pentru mai bine de patruzeci de ani. […] Albania a atins un nivel al represiunii necunoscut altor regrimuri comuniste tocmai din perspectiva problemelor religioase. Liderul partidului, Hodja, a fost din 1945 pînă în 1985 deţinătorul unei puteri absolute. […]

Dintre cei 6 episcopi şi 156 de preoţi cîţi existau înainte de instaurarea comunismului (şi cei cîţiva consacraţi în anii următori), 65 au murit condamnaţi la pedeapsa capitală sau din cauza torturilor, iar 64 au murit în închisori sau în lagăre. La sfîrşitul regimului comunist mai supravieţuiau doar 30 de preoţi, care în totalitatea lor cunoscuseră închisorile.”

Postări din seria CĂRȚI

Dicționarul comunismului
100 de alimente pentru o viață sănătoasă
Ecranul global
Arhipelagul Gulag
Numele trandafirului
Don Quijote de La Mancha
Şi totuşi Biblia are dreptate
Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste
Omul recent
Mcdonaldizarea societății
Citadela
O mie nouă sute optzeci și patru
Frații Karamazov

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: