Daniel Cristea

Gligor Cristea (07.02.1897-22.09.1988) a fost unul dintre pionierii credinței baptiste în România, fiind pastor la Alba Iulia, în anii ’20, în Dobrogea în anii ’30-’40 şi în Petrila (Valea Jiului), în anii ’50-’80.

Daniel Cristea (26.10.1925-27.03.1991) a fost cel mai mare dintre cei șase copii ai lui Gligor Cristea și tatăl a 3 băieți: Emil, Eugen și Alin Cristea.

Cele 3 fotografii evocă nu doar 3 generații ale familiei Cristea, al cărei patriarh a fost, indiscutabil, Gligor Cristea, ci și 3 epoci diferite din istoria României și din istoria baptiștilor români.

Cei trei au prins perioade de mari schimbări – cea postbelică, cea postdecembristă, respectiv trecerea în mileniul 3.

Azi, 26 octombrie, aș dori să evoc figura tatălui meu, la 88 de ani de la nașterea sa și la 22 de ani de la moartea sa.

Am trăit destui ani și am cunoscut mulți oameni de diferite feluri, dar nu îmi amintesc de vreo figură asemănătoare în ceea ce privește integritatea, prestanța, bunătatea și spiritul de sacrificiu.

Îmi doresc să îi semăn în aceste privințe măcar pe jumătate.

Numele pe care l-am moștenit mi-a conferit respect și simpatie în mediile baptiste, și nu numai.

Mă tem că astfel de figuri patriarhale au cam dispărut în lumea nouă în care am intrat. Dar și că sîntem prea puțin harnici în a evoca astfel de figuri din memoria colectivă.

Astfel de oameni, care au purtat sarcini deloc ușoare pe umerii lor în epocile dificile în care au trăit, au avut o constituție morală de admirat și ar putea fi oricînd subiectul unor cărți sau filme.

Comunitățile de creștini cărora le-au fost, în limbajul de azi, lideri, dar în limbajul creștinesc de atunci și de oricînd SLUJITORI, au putut vedea pe viu ce înseamnă STÎLP al bisericii, a cărui autoritate eclesială nu e întemeiată pe bani, relații, diplome, talente sau oportunități, ci pe credință, devotament și relații frățești frecvent negociate într-un spirit creștinesc.

Poate prea adesea pozițiile pe care le-au ocupat, care implicau responsabilităţi, i-au făcut să fie severi cu ei înşişi şi cu cei din jurul lor, şi prea puţin a fost remarcată sensibilitatea inimii lor.

În ultimii ani, lucrul pe care l-am repetat cel mai des, în diverse discuţii, despre tatăl meu, a fost că a îngropat 6 bătrîni: părinţii, socrii şi doi verişori bătrîni care nu au avut copii.

Ca unul care am crescut într-un apartament cu 3 camere în care locuiau 3 generații, sînt tot mai uimit de atomizarea societății românești, în care familia lărgită capătă tot mai puțin loc. Indivizii se individualizează individual…

Familia devine tot mai mult o sumă de doi indivizi, care produc, eventual, alți doi indivizi…

A munci devine tot mai mult doar o necesitate, indivizii uitînd să… LUCREZE.

Tatăl meu lucra… Nu doar muncea…

Tatăl meu semăna cu… Dumnezeu.

A lucrat ca topograf la mină în Valea Jiului. Ar fi putut să-și cumpere o mașină (într-o vreme cînd nu oricine putea avea mașină), dar nu a făcut-o. Ne-a dat pe toți trei băieții la facultate. Și, cum am spus, a îngropat 6 bătrîni.

Mama mare a fost paralizată în ultimii ani de viață. În Petroșani, aveam apă rece de trei ori pe zi…

Tata mare a trăit pînă la 91 de ani…

Ca să nu mai zic de mofturile pe care le aveam eu în tinerețe…

Dar şi ce femeie a avut alături tatăl meu!… Anul acesta a împlinit 80 de ani.

Desigur, mă simt mîndru să îmi pun poza alături de cea a tatălui meu și de cea a patriarhului…

Mă întreb oare dacă știe cineva și ce responsabilitate trebuie să simți pe o astfel de linie genealogică…

Cui i s-a dat mult, i se cere mult, nu?…

Acesta este unul dintre cele mai grele articole pe care le-am scris în viața mea, lacrimile îmi cad pe obraz și vederea îmi e încețoșată… Cuvintele sînt prea puține pentru o astfel de evocare, care trebuie și să fie echilibrată și să fie consistentă, dar indubitabil e deosebit de emoționantă pentru cel ce le scrie…

Poate că, în astfel de situații, o fotografie face cît o mie de cuvinte…

Ultima e una dintre cele mai speciale pentru mine…

Așa mă purta tatăl meu cu el peste tot…