Cultură cinematografică (61): Reconstituirea

reconstituirea

Duminică – 10 noiembrie 2013, PRO Cinema, 20.00
Reconstituirea
Dramă, România, 1968
Regia: Lucian Pintilie
Cu:
George Mihăiţă
Vladimir Găitan
Emil Botta
George Constantin

“Strădania aberantă de a obţine în faţa aparatului de filmat, în scopuri ‘educative’, o reconstituire a bătăii dintre doi adolescenţi, prieteni – condiţie pentru eliberarea lor imediată – duce la moartea accidentală a unuia dintre protagonişti, ignorată de autorii ei morali.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Povestire ironică despre laşitate şi indiferenţă în care ‘reconstituirea’ nu e juridică, ci filmică, şi aici nici procurorul, nici miliţia n-ar mai avea, logic, ce căuta. Confuzia duce la mistificare faptelor, în sensul că nu cei doi tineri ar purta vină, ci doar adulţii, cu lipsa lor de pătrundere şi pretenţia de a educa. ’Faceţi din educaţie o constrîngere şi mai cumplită’ – protestează profesorul. În această tragedie a inconştienţei colective, mai toate celelalte personaje au un deprimant nivel intelectual. Singura idee clară care mai străbate filmul e acea definiţie ‘darwinistă’ a omului: ‘maimuţă+buletin de identitate’: sintagmă continuată, obsesiv, în opera pintiliană, prin constatarea ‘Subomului’ din Prea tîrziu că ‘nu din maimuţe ne tragem, ci din porci’, dezvoltată ulterior, în Terminus Paradis prin aforismul: ‘Porcul e frate cu omul’. În pofida precarităţii filosofice, talentul nativ al regizorului marchează cîteva secvenţe rapel: genericul, cu Mihăiţă reluînd, în cîteva duble, la indicaţia regizorului, replica obsesivă: ‘De ce-ai dat, mă?’; prologul, cu uşile cabinelor din ştrand în bătaia vîntului, un şuier de tren, gîgîituri de raţă, cicatricea de pe chelia transpirată a barmanului, ecoul galeriei de pe stadion, cor nevăzut răspunzînd tragediei de la rampă. – cîteva trăsături de o admirabilă concizie care introduc, deopotrivă, în atmosfera şi subiectul filmului; lecţia despre artă a ‘plutonierului’; moartea lui Vuică. Acestor secvenţe de vîrf le răspund însă şi altele, lungite necontrolat pînă la banalitate, precum vînzătorii de afine sau goana după gîşte, ca şi întreaga partitură rezervată lui Emil Botta, adevărată eroare estetică.”(Dicţionar universal de filme, 2002)

“Un actor uriaş domină, prin rol şi semnificaţie, opera filmică: Emil Botta, în rolul Profesorului, după cum o spune şi Dan Stoica, într-o cronică – după 20 de ani – din ‘Noul Cinema’ (3/1990): ‘El este singurul personaj care înţelege, care are conştiinţa tragediei ascunse în banalitatea faptelor. Intelectualul care trăieşte pînă la insuportabil conştiinţa represiunii sistemului, a torturii morale la care sînt supuşi cei doi tineri, aduce cu sine o durere acumulată în timp, într-o stratificare sufletească a suferinţei, amintind de personajele lui Dostoievski sau Soljeniţîn.’ (Istoria filmului românesc 1897-2000)

“Lucian Pintilie a înţeles că nu ne putem înscrie într-un sistem de valori universale decît încercînd, la început, să ne definim propria realitate şi abia apoi să ne confruntăm cu ceilalţi. Dacă Duminica la ora 6 fusese el un exerciţiu stilistic pe o temă dată, o scriere în imagini expresivă şi modernă, cu Reconstituirea el îşi pune întrebări fundamentale, cercetîndu-şi cu nelinişte condiţia de artist şi de cetăţean al acestui secol. Reconstituirea e o profundă dramă a cunoaşterii, o interogaţie asupra condiţiei umane, a indivizilor definiţi în raport cu timpul şi spaţiul, dar mai ales cu împrejurările concrete, cu evenimentele semnificative ori accidentale pe care le trăiesc. Ca şi un alt mare gînditor al ecranului, Antonioni, regizorul nostru caută nu atît culpabilităţi şi răspunderi în plan absolut sau relativ, ci un teren mai sigur, un eveniment exterior ori interior, un reper în funcţie de care se situează şi se afirmă la un moment dat individul. În Blow-up acest reper era omorul premeditat pe care îl surprinde cu totul întîmplător fotoreporterul în goană după senzaţional; în filmul nostru reperul declanşator de dramă e o reconstituire la care unii sînt siliţi să participe tinerii «vinovaţi» iniţial de un accident minor (deci un element involuntar), iar reconstituirea sfîrşeşte cu o crimă. (Alice Mănoiu) (Noul Cinema, 3/1990)

Reconstituirea avea să fie al doilea ‘pas’ cinematografic [după Duminică la ora 6 (1966), peliculă premiată la multe festivaluri naţionale şi internaţionale] al regizorului Lucian Pintilie. Nuvela cu titlu omonim a scriitorului-scenarist Horia Pătraşcu a stat la baza scenariului şi a filmului care marca momentul de început al unei ‘revoluţii cinematografice’. Ceea ce am simţit, atunci, într-un fel sal altul, cu toţii (inclusiv cei care răspundeau de destinele cinematografiei, dovadă fiind faptul că Lucian Pintilie a rămas vreme de două decenii un ‘regizor interzis’), a devenit certitudine de-a lungul anilor. Horia Pătraşcu făcea, în acest sens, următoarea mărturisire, după două decenii de la premiera filmului: ‘În nuvela mea, tragedia se produce fără vina cuiva, se datorează numai destinului. Accentele lui Pintilie aşează vina pe umerii tuturor, rezultînd din asta o actualizare, o politizare, în sensul nobil al cuvîntului. Acum observ că acea actualizare avea să devină profetică. Ea rezumă cu anticipaţie tot drumul nostru din 1968 pînă în 1989. Şi oricît sînt de trecut prin toate, n-am reuşit să-mi reprim o lacrimă. Era, poate, regretul pentru cele mai bine de două decenii care s-au scurs pe lîngă tinereţea noastră, pe care le-am pierdut în lipsă de libertate.” (“Film”, ianuarie 1990) (Istoria filmului românesc 1897-2000)

Reconstituirea este un film despre cinematograf şi existenţă şi despre acea particulă mereu uimitoare din existenţa omului care este întîmplarea. O întîmplare este aşezată în punctul de plecare al conflictului: bătaia băieţilor. Şi tot din întîmplări mărunte, alunecoase, mereu mişcătoare, mereu negîndu-se între ele şi unindu-se între ele, se încheagă tragedia.” (Ana Maria Narti) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Autorul atacă frontal provincialismul tîrgului, al orăşelului mai mult sau mai puţin rupt de viaţa naţională, atmosfera stagnantă, dezabuzarea unor notabilităţi rutiniere. În acest sens, Pintilie se situează în prelungirea tradiţiei unui Sadoveanu sau Bacovia, fără lirismul acestora, dar cu o maliţie dusă pînă la răutatea necruţătoare. De aici poate şi alunecarea falsă de la o dramă a imposibilităţii de a cunoaşte şi a păstra adevărul spre o dramă mai concretă, dar mai lipsită de sensuri filozofice, a violenţei pure.” (Florian Potra) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Reconstituirea este nu numai filmul unei conştiinţe, ci al unui artist, al unui cineast adevărat. Ideea înseamnă, aici, un extraordinar simţ al atmosferei, o perfect stăpînită ştiinţă a gesturilor şi mişcărilor, o sensibilitate stranie pentru capacitatea de sugestie, aproape inexplicabilă logic, a obiectelor şi spaţiului sonor. Lucrurile, natura şi sunetele, lumea minerală, amorfă, participă la crearea unei stări psihologice de perpetuă nelinişte. Presentimentul unui iminent deznodămînt tragic se naşte nu din replică, nu din personaje, ci din spaţiul fizic.” (Petre Rado) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Reconstituirea este un film amar, care îşi propune cu încăpăţînată premeditare să refuze edulcorările vieţii (din alte filme româneşti, de-atunci sau de altădată), dorinţa de demistificare a regizorului, repulsia faţă de idilism şi formalism fiind mai mult decît evidente. În epocă, scriitorul-scenarist Horia Pătraşcu scria: ‘Nu trăim în aer şampanizat, şi e fals şi e păcat să încercăm să impunem prin filme impresia că acesta ar fi aerul în care trăim’.” (Istoria filmului românesc 1897-2000)

“În 1969 cînd filmul a fost gata, a fost interzis; la presiunea oamenilor de cultură i s-a dat drumul, pentru ca la cîteva săptămîni să fie definitiv scos de pe piaţă, pentru «lipsă de succes la public» (o minciună sfruntată, filmul – programat la un singur cinematograf bucureştean, ‘Luceafărul’ – a rulat opt săptămîni consecutiv, cu cozi masive, care ajungeau pînă spre Universitate!, n.n.)’” (Dan Stoica) (Noul Cinema, 3/1990) Imediat după ‘lipsa de succes la public’, filmul a fost sechestrat într-un raft de arhivă şi acolo a rămas, pînă după Decembrie 1989. (Istoria filmului românesc 1897-2000)

Din seria CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ

Truman Show
Păsărarul din Alcatraz
Patimile lui Hristos
Avatar
Cădere liberă
Concertul
Lista lui Schindler
Trandafirul roșu din Cairo
Înscenarea
Pulp Fiction
Frost/Nixon
Misiunea
Contact
Culoarea purpurie
Erin Brockovich
Poveste din Cartierul de Vest
Hotel Rwanda
Neînfrînt
Insider
Închisoarea îngerilor
Iisus din Nazaret
Billy Elliot
Marty
Zbor deasupra unui cuib de cuci
21 de grame
Matrix
Cele 400 de lovituri
În mintea lui John Malkovich
Mai bine nu se poate
Noaptea vînătorului
Regele Leu
Moromeţii
American Beauty
California Dreamin’ (nesfîrșit)
4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile
Viața lui Iisus
Amintiri din Epoca de Aur
Traducătoarea
Şapte ani în Tibet
Strălucirea eternă a minţii neprihănite
Piesă neterminată pentru pianină mecanică
Ben-Hur
Mecanicul “Generalei”
Raport special
Dezacord în şase puncte
Pianistul
Persona
Un tramvai numit dorință
Farmecul discret al burgheziei
Forrest Gump
Terminalul
Poziția copilului
Vieți încrucișate
Shrek
Fahrenheit 451
Nu există ţară pentru bătrîni
Furnicuţe
Discursul regelui
Iubire
Mirosul de papaya verde
O noapte furtunoasă

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: