Dumbrava minunată (31)

Viorel Pașca pe Facebook:

„După ce și-a dat seama că nu mai are pentru ce trăi, și-a luat cureaua de la pantaloni, s-a dus în baie și după câteva minute era deja “dincolo”, lăsând în urmă zilele și anii de care în mod normal ar mai fi avut parte. Fusese alcoolic, își pierduse soția, copiii, casa și sănătatea. Nemaiavând cine să-l îngrijească, a fost trimis din spital cu atrofie cerebrală, lacunarism cerebral, depresie și alte câteva diagnostice. În cele două luni în care a fost în grijă noastră a avut parte de tratament, hrană și îngrijire foarte bună. Se pare însă că nu a fost destul, deoarece nevoile unui om nu se rezumă doar la adăpost, hrană și medicamente. Faptul că s-a simțit inutil, fără sens în viață, singur, abandonat , lipsit de dragostea, aprecierea și încurajarea celor din jur, îl poate face pe om să renunțe la viață și la speranța că vreodată ar putea fi mai bine, că soarele va răsări din nou sau că viața îi va da șansa de a o lua de la început.

Da, sunt supărat, nemulțumit și frustrat, mă încearcă sentimente de profundă îngrijorare și pesimism în ce privesșe dragostea, compasiunea și implicarea mea, a noastră și a altora în situațiile de criză majoră prin care trec acești oameni. Sunt sătul de predici și de cuvinte frumoase pe care ni le spunem unii altora de la amvon, de expresii religioase și formalități deprinse în biserici, de păreri inalte pe care ni le-am făcut despre mine, despre noi, despre credința noastră, în timp ce oameni din jurul nostru renunță la viață și nimeni, nici eu nici voi, nu ne-am făcut timp sau n-am vrut pur și simplu să le vorbim, să-i încurajăm, să le spunem o vorbă de mângâiere, să le arătăm că ne pasă de ei și că ceea ce predicăm sau ascultăm în biserică trăim și afară. Deși acest om a fost în grija noastră de vreo două luni, nu am vorbit cu el niciodată și nici nu l-am remarcat decât în momentul când era deja prea târziu. Da, sunt vinovat și nu am scuze pentru acest lucru; nici eu și nici cele cinci biserici evanghelice din Tinca în care se predică, se cântă și se roagă atât de frumos încât chiar ai crede că o fac din toată inima, în timp ce, de doi ani, la câteva sute de metri de clădirile în care se adună pentru închinare zac zeci de oameni bolnavi, necăjiți și cu mari probleme, fără ca măcar o dată cineva să-i viziteze să facă o rugăciune la patul lor, să cânte o cântare sau să le spună o vorbă de mângâiere.

Da, sunt frustrat și nemulțumit. Nemulțumit de mine și de superficialitatea cu care tratăm noi, cei mulți, problemele celor din jur. Mi-e ciudă și sunt marcat de faptul că, după două luni petrecute la noi, un om a decis că nu mai are motiv să trăiască. Îngrijirea, hrana și adăpostul oferit nu erau suficiente pentru a-i acoperi nevoile și suferința interioară de care avea parte. Avem o capelă de o sută de locuri care e folosită destul de rar, deoarece nu sunt “frați și surori” care să vină să le cânte sau să vorbească celor de aici. Și pentru ce și-ar părăsi biserica, altarul sau amvonul cineva, mai ales când ascultătorii de aici sunt niște amărâți, bolnavi și “oameni de nimic”?

Nu vreau să fiu acid în exprimare și e posibil să regret mai târziu aceste cuvinte, dar asta simt acum, mă doare și mă urmărește imaginea acelui om, mort în baie cu ochii deschiși privind parcă în depărtare spre alte orizonturi în care își va găsi liniștea și pacea atât de mult visate. Și totuși, dacă mă gândesc bine constat că e singurul caz de acest fel în acești opt ani, în condițiile în care au trecut pe la noi sute de oameni, mulți dintre ei cu tulburări de comportament din cauza alcoolului, depresivi, schizofrenici, oligofreni, epileptici, cu atrofiere cerebrală, cancer în ultima fază și alte boli fizice sau psihice grave, unii având înainte de a veni la noi multiple tentative de suicid. Sperăm însă că acesta va rămâne un caz izolat, că vor putea găsi aici mai multă bucurie, speranță și liniște. La doar câteva minute după “eveniment” ambulanța a debarcat în patul încă cald un alt pacient, plin de păduchi, murdar, cu degerături și cangrenă la picioare. Viața la Dumbrava, Râpa și Tinca și-a reluat cursul normal având însă de-a pururi amprenta acestui eveniment nefericit care a lăsat o pată, o umbră a morții, a neputinței și disperării ce a învins de această dată ceea ce numim noi credință, speranță, și pace. Până săptămâna viitoare, fiți binecuvântați și nu uitați să fiți o binecuvântare.”

„Întrebat fiind “de ce am ales să scriu și despre acest episod nefericit“, țin să vă spun că doresc să fiu deschis, corect și transparent în a vă relata toate evenimentele deosebite, fie ele plăcute sau nu. De asemenea, de obicei ceea ce scriu este marcat și de starea mea emoțională din acele momente. Uneori sunt trist sau necăjit, alteori sunt bucuros și acest lucru se reflectă și se regăsește în ceea ce scriu. S-ar putea ca uneori să gândesc altfel decât de obicei dar prefer să relatez într-un mod cât mai original, care să oglindească trăirile mele interioare din acele clipe.”

Reclame

Un răspuns to “Dumbrava minunată (31)”

  1. Important | Convieţuire Says:

    […] citit aici ceva ce m-a impresionat/emoţionat. Mult. Poate pentru că… Dar nu, aici nu contează motivul […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: