Vintilă Mihăilescu: Timpul libertăţii de a nu pierde timpul

„Despre timp în comunism a scris Katherine Verdery un studiu faimos, vizînd etatizarea timpului. Ceea ce am trăit cu toţii în acea perioadă este pus în concept, sistematizat şi explicat cu mijloacele antropologiei. Cu aceleaşi mijloace se poate vorbi – şi argumenta –şi despre privatizarea timpului, căci mai toţi „furăm“ din timpul de producţie (cafeaua prelungită de dimineaţă, „pauzele mici şi dese, cheia marilor succese“, diferitele forme de chiul etc.). Nu era nimic firesc în această „pierdere de vreme“, după cum nu era nimic legitim în acel control etatist al timpului. Dar oamenii puteau să „fure“ timpul fără a avea impresia că „pierd timpul“, tocmai pentru că această obsesie a timpului stahanovist le era străină şi li se impunea cu forţa, din exterior. Acum au ajuns să o interiorizeze, să considere măsurarea strictă a timpului nu numai legitimă, ci şi singura benefică pentru propria persoană. Homo faber faber, ca să spun aşa, a luat cu desăvîrşire locul bătrînului homo contemplativus – care era, după cum ne atrage atenţia Huizinga, şi un homo ludens. Nemaiştiind să contemple şi să se joace (distracţia nu este joc), omul nou al pieţei se plictiseşte – şi atunci se simte vinovat. După ce l-a culpabilizat pentru acest eşec personal, piaţa îi oferă însă imediat şi remediul: dezvoltare personală la Coaching & Sons.”

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/timpul-libertatii-nu-pierde-timpul