Alin Jivan a fost declarat cel mai bun junior din ţară în 1999, iar la Campionatul Mondial de Gimnastică de la Melbourne din 2005 a câştigat medalia de bronz la sărituri. Este angajat în armată din 2004, în prezent fiind sergent, iar din aprilie 2011 este și antrenor de gimnastică la Clubul Steaua.
Alin Jivan: “Dragostea lui Hristos devalorizează orice ofertă a lumii. Sentimentul minunat pe care-l produce Mântuitorul în sufletul meu mă face să nu mai accept plăcerile păcătoase de moment.
Fiind gimnast, înțeleg foarte bine ce înseamnă o întoarcere la 180 de grade. Noi, gimnaștii, facem multe «șuruburi». Unii le fac pe acestea în sport, alții le fac în viața de zi cu zi. Mie mi-a fixat Dumnezeu «șurubul» vieții la 180 de grade. Ținta? Cerul!
De amic am fost atras de muzică și poezie. Cântam aproape în fiecare seară cu mama și mi-am dorit să-mi dezvolt acest talent, însă tatăl meu m-a dus la sport și nu am mai avut timp și pentru muzică. După ce am pornit pe calea credinței în Dumnezeu, am început să îmi exprim stările sufletești în rimă și linie melodică. Muzica este un punct de sprijin pentru sufletul meu. Muzica produce armonie și mă apropie de Dumnezeu. Am scris peste treizeci de cântece cu caracter creștin prin care eu cred că am reușit să comunic alături de Florina, soția mea, un mesaj despre dragostea lui Dumnezeu.” (p. 191)
“Pavel spune în continuare: “[…] cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.” Observaţi că acest verset pare să ne ofere o introducere în ceea ce înseamnă conţinutul şi caracterul închinării Bisericii Primare. Ralph Martin spune că: “Aici avem cea mai bună dovadă că Biserica a fost încă din timpul Noului Testament o comunitate care preţuia Cuvântul şi cântarea.” […]
Cântările duhovnicești (odais pneumatikais) se referă la orice cântare de laudă și (odă) izvorâtă dintr-o experiență spirituală. Fie că era cântată cu instrumente, fie că nu, oda exprima în majoritatea cazurilor sentimentele unei persoane care a experimentat prezența și puterea lui Dumnezeu în viața sa. Pliniu cel Tânăr, fost guvernator al Bitiniei, îi scria în jurul anului 110 d. Cr. împăratului Traian despre felul în care se închinau creștinii. El spune: “Ei se adună într-o anumită zi în revărsatul zorilor să cânte imnuri de glorie lui Cristos ca Dumnezeu”. El căuta prin aceste cuvinte să-i explice imperatorului de ce templele păgâne au rămas aproape goale, iar creștinii se înmulțeau atât de mult.
În ultimele decenii imnurile sacre, considerate vechi și demodate, au fost înlocuite de tot felul de cântece puerile și insipide, ba chiar nebiblice, din dorința unor păstori și a liderilor responsabili cu muzica de a face bisericile relevante pentru cultura contemporană. Astfel au apărut tot felul de “grupuri de laudă și închinare” compuse de adolescenți, poate chiar nemântuiți, care repetă de zeci de ori aceleași cuvinte. Credeți că s-au umplut bisericile de oameni doar pentru că au fost dărâmate gardurile și șterse granițele dintre sacru și profan? Nici vorbă! Din contră, efectul a fost invers, pentru că oamenii nemântuiți, împovărați de păcate și falimente personale n-au vrut să găsească mai multă “lume” în Biserică, ci mai mulă sfinţenie. Oamenii au fost zdrobiți de mărturia Evangheliei nu când Biserica a devenit “ca lumea”, ci atunci când diferenţa morală şi etică dintre cei mântuiţi şi cei nemântuiţi a fost atât de mare, încât au spus: vrem şi noi o viaţă schimbată de puterea eliberatoar a Evangheliei!” (p. 245-246)
„Spuneam de atâtea ori că ne socotim răsplătiţi şi binecuvântaţi în munca pe care o facem încât niciodată nu ne-am gândit la o eventuală răsplătire pe care am putea-o primi în “lumea de dincolo”. De multe ori lucrarea noastră are un impact semnificativ şi de lungă durată în viaâa celor pe care-i îngrijim încât bucuria de a fi de folos nu se poate compara cu nimic.
Ecaterina P. a avut o viaţă plină de necazuri, suferinţă şi întristare încât plăcerea de a trăi devenise pentru ea un sentiment tot mai rar, mai vag şi lipsit de intensitate. După ce ambii părinţi au decedat, a hotărât să se căsătorească sperând că va avea o familie şi o viaţă normală alături de soţul ei. Viaţa însă i-a devenit un calvar timp de 23 de ani în care era supusă umilinţelor şi bătăilor repetate pe care soţul i le administra cu regularitate. De două sau trei ori pe săptămână era silită să fugă de acasă, să doarmă noaptea pe câmp, prin lanurile de grâu sau porumb până ce se calmau spiritele şi putea să se întoarcă acasă.
La un moment dat a hotărât să pună capăt acestui chin, divorţând şi după un timp recăsătorindu-se cu un profesor. Se părea că viaţa ei va fi în sfârşit mai frumoasă şi că alături de noul soţ va avea în cele din urmă liniştea şi pacea după care a tânjit atâţia ani. Numai că după doar şase ani acesta a decedat şi ea fost evacuată şi pusă în situaţia de a munci din greu pentru a se întreţine. A muncit în diferite gospodării, dormind prin grajduri şi alte locuri cîştigându-şi astfel pâinea de zi cu zi. Când s-a îmbolnăvit, medicii au refuzat să o opereze până nu achită o sumă de bani şi pentru că nu-i avea a fost externată.
La scurt timp a fost găsită inconştientă pe câmp şi dusă la spital unde a fost operată după ce în prealabil i s-a cerut să dea o declaraţie că acceptă intervenţia chirurgicală cu toate eventualele complicaţii care ar putea apărea ulterior. Apoi, pentru că nu avea casă sau familie care s-o îngrijească, au trimis-o la Dumbrava. Având în vedere starea foarte gravă în care se găsea, ambulanţa s-a oprit de trei ori în cei 40 de kilometri până aici pentru a vedea dacă nu a decedat.
Deşi şansele de supravieţuire erau mici, Dumnezeu a decis ca ea să trăiască. Ca printr-o minune starea ei s-a îmbunătăţit şi azi este sănătoasă, ajutându-ne în ceea ce facem, fiind astfel pentru noi un prilej de bucurie şi satisfacţie că suntem utili şi de folos pentru mulţi. Întrucât nu avea acte, în timpul cât a stat în spital a fost chemată echipa mobilă de la serviciul de evidenţă a populaţiei pentru a-i face carte de identitate provizorie. După un an, când cartea de identitate a expirat, am dus-o din nou la S.P.C.L.E.P. pentru a-i face o nouă carte de identitate. Acolo însă au fost necesare câteva minute bune până când funcţionarul care se ocupa de asta s-a convins că persoana din fotografia făcută în urmă cu un an este una şi aceeaşi cu cea care era acum de faţă. Schimbarea produsă era foarte evidentă şi acest lucru ne-a făcut să înţelegem (oare a câta oară) că e important să mergem înainte şi că nimic nu se compară cu bucuria de “a fi prezent acolo unde e nevoie de tine”.
În acest sfârşit de săptămână am avut deosebita onoare şi bucurie să fim vizitaţi de peste 30 de tineri de la Biserica Speranţa din Linz (Austria), care au fost un real motiv de încurajare și motivare pentru noi. Dacă la munca fizică depusă, folosind lopata și târnăcopul, am văzut determinare și disponibilitate, nu puteam să nu remarcăm și să nu fim impresionați de sensibilitatea și atenția acordată bolnavilor, iar timpul alocat pentru laudă și închinare din capelă a fost deosebit de benefic și înălțător pentru toți. Avem un deosebit respect pentru părinții care i-au crescut și educat, cât și pentru biserica ce i-a încurajat și format ca oameni sensibili și atenți la nevoile celor din jur. Fiți binecuvântați dragi tineri, și voi ceilalți, nu uitați să fiți o binecuvântare.”
„Comunitatea evanghelică, am observat, şi aici intru în domeniul meu, produce poezie. Dar la nivelul secolului al XVII-lea. Este romantică, în sensul că l-a transformat pe Isus în personaj eroic, mort pentru aşteptările noastre. Spune totul pe faţă şi nu lasă loc de provocări existenţiale. Ca şi cum omul nu mai este în ex-istenţă (în lume), ci e gata mântuit.”
„Rîca privată, invidia, gelozia, calculul de carieră, ambiţia nemăsurată, memoria vreunui vechi conflict, meschine insatisfacţii de culise, bătălia pentru aceeaşi funcţie şi alte asemenea „omeneşti”, prea-omeneşti, conjuncturi psiho-fiziologice, devin materia de substrat a faptei politice, motorul ascuns al „convingerilor” de suprafaţă, argumentaţia unei alianţe sau a unei rupturi. Retorica e „politică”, substratul e ego-centric. Vorbele sunt intense şi radicale, sursa lor e o fermentaţie impură, o mlaştină de porniri revanşarde. Nu mai vorbesc despre inflaţia de promovări pe bază de rudenie şi complicitate, despre fabricarea unor legi gîndite pentru beneficii personale sau de grup sau despre manipularea electorală prin bine finanţate oficii de presă, aşa încît imaginea proprie să fie paradiziacă, iar aceea a adversarilor – pestilenţială.”
Comandor (r) Mark Leakey este directorul Uniunii Militarilor Creştini din Marea Britanie.
Mark Leakey: “Doctorul mi-a adus la cunoștință că a descoperit o tumoare la creier. Am fost imediat reținut la sol, mi-am pierdut dreptul de a mai pilota și două săptămâni mai târziu am pierdut și comanda escadrilei. Scăpasem cu viață, dar pentru ce? Prognosticul nu era deloc încurajator; mai aveam de trăit aproximativ nouă luni. Ulterior neurochirurgul mi-a spus că de fapt mai am de trăit între cinci și zece ani. De ce a îngăduit Dumnezeu să mi se întâmple toate aceste lucruri? Ce se va întâmpla cu soția și cu cei doi fii ai mei după moartea mea? Erau întrebări la care nu puteam face să nu mă gândesc.
În acele momente dramatice, I-am spus lui Dumnezeu în rugăciune toate temerile și poverile pe care le aveam, și în schimb am primit o pace incredibilă știind că Dumnezeu are viitorul meu în mâinile Sale. Ce s-a întâmplat mai departe? Mi s-a oferit un loc de muncă în cadrul Ministerului Apărării. Apoi am fost selectat pentru Colegiul de Apărare. După aceea am fost numit ofițer de stat major pentru un general german, apoi pentru unul britanic, în cadrul NATO. Ulterior m-am implicat în planificarea operațiunilor militare britanice – din Irak, Afganistan, Bosnia și Africa. După douăzeci și opt de ani de activitate, am trecut în rezervă.
Ce s-a întâmplat în tot acest timp cu tumoarea de la creier? Ea este încă acolo. Dar după aproape paisprezece ani de când a fost descoperită, sunt încă în viață și mă simt bine. Mai devreme sau mai târziu, cu toții trebuie să trecem prin moarte și pentru aceasta trebuie să fim pregătiți.” (p. 129)
“A doua motivaţie pentru care trebuie să ucidem păcatul este aceea că avem nevoie să dovedim că Dumnezeu ne-a schimbat viața și că am renunțat la păcatele din trecut. Pavel spune: “Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate.” El ne aduce aminte că şi noi ne complăceam în păcate înainte de a fi născuţi din nou. Dar acel capitol din viaţa noastră a fost şters de sângele Domnului Isus şi acum trebuie să trăim pentru El. Trăirea în păcat nu se mai potriveşte cu noul statut de sfinţi răscumpăraţi pe care l-am dobândit.
Forma de aorist a verbelor “erați” şi “trăiați” exprimă faptul că acea perioadă a existenţei noastre fără Dumnezeu, când găseam plăcere în păcat, s-a încheiat pentru totdeauna. Nu mai este cale să ne întoarcem înapoi. Suntem ființe noi și trebuie să demonstrăm lucrul acesta. Aceasta nu înseamnă că nu vom mai păcătui niciodată, dar, dacă înainte ne plăcea păcatul, acum îl urâm; dacă înainte căutam prilejuri pentru a păcătui, acum fugim de păcat; dacă înainte ne bucuram când reușeam să înșelăm, să mințim sau să facem alte lucruri de felul acesta, acum regretăm orice cădere și încercăm să nu o mai repetăm niciodată.” (p. 201)
Oamenii se împiedică din când în când de adevăr, dar cei mai mulţi se ridică şi trec mai departe ca şi când nu s-a întâmplat nimic. – Winston Churchill
“Păcatul nu este doar o boală socială, ci cea mai teribilă ofensă la adresa Dumnezeului cel sfânt. Boala stârnește mila lui Dumnezeu, dar păcatul stârnește mânia lui Dumnezeu. În zilele noastre se vorbește tot mai mult și tot mai greșit despre “dragostea lui Dumnezeu”, care va exonera de vină în cele din urmă orice fiinţă păcătoasă, chiar şi pe Satan şi armata lui de demoni necuraţi, pentru că “n-ar putea suporta să-i vadă chinuindu-se în iad pentru totdeauna”. În acelaşi timp, se vorbeşte tot mai puţin despre dragostea sau despre mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Dar nu așa au stat lucrurile și în vechime, ba dimpotrivă, oamenii lui Dumnezeu au avut grijă să-și avertizeze semenii că mânia divină se va revărsa peste cei răzvrătiți, dacă nu se vor întoarce la El. Aceasta este prima motivație pentru care Pavel ne spune că trebuie să mortificăm păcatul nostru.” (p. 199)
Colonel (r) Robert Fernandez a fost asistent personal al comandantului Corpului de Ingineri din cadrul Forţelor Terestre ale SUA.
Robert Fernandez: “Îmi amintesc de faptul că, odată, la un sfârșit de săptămână, alergasem cam zece kilometri. Și, în timp ce făceam lucrul acesta, am început să mă întreb: Oare asta să fie tot? Doar atât poate oferi viața aceasta? Sigur că totul era minunat, dar în același timp simțeam că îmi lipsește ceva. Aveam tot ce mi-aș fi putut dori, și cu toate acestea aveam un gol imens în inimă.
Atunci am decis să le ducem pe fetițele noastre la biserică, la programele care se organizau pentru copii, unde să învețe și ele câte ceva despre Dumnezeu, lucruri de altfel folositoare. Așa că ori eu, ori soția mea le duceam pe fetițe la capela militară. În timp ce participau la acele programe, eu stăteam undeva ascuns și citeam ziarul sau serveam o cafea. Nu a trecut mult timp însă, că fetițele noastre au început să observe ipocrizia noastră, așa că am fost nevoiți să participăm și noi la slujbele de la capelă. L-am cunoscut în felul acesta mai bine pe capelanul din baza militară. […]
După ce am revenit în Germania la Heidelberg, participam împreună cu toată familia la slujbele de la capela militară, în fiecare duminică. Apoi am început împreună cu soţia mea să studiem Biblia pentru creşterea noastră în cunoaşterea înţelepciunii pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.” (p. 125-126)
Exact cum Cazul Iosif Țon nu a fost de fapt despre Iosif Țon, ci a scos la iveală urîțenia din suflet și în public a baptiștilor (și a altora din diverse confesiuni de orientare evanghelică), Cazul Vladimir Pustan scoate la iveală urîțenia din suflet și în public a penticostalilor români!
Ceea ce nu a putut face regimul comunist laolaltă cu Biserica Ortodoxă majoritară, a reușit să facă lipsa de discernămînt, de maturitate, de spiritualitate, de viziune a evanghelicilor postdecembriști în epoca Internetului și a dezinformărilor în masă!
Hai, Sunny, Beck, Frații Tonea, jucați țonțoroiul pentru regimentele de pocăiți tîmpiți și aroganți!
Mitraliați cu versete din Biblie apoi, ca să îi zăpăciți de-a binelea pe pocăiții tîmpiți și aroganți!
Bă, pocăiți tîmpiți și aroganți, aveți sufletul urît!
Pentru prima dată am înțeles ce zicea un om celebru: FRUMUSEȚEA va salva lumea!
Dar nu de lumea asta ar trebui să vă pese, ci de sufletul vostru lipsit de FRUMUSEȚE!
În sufletul vostru e latrină cu căcat și urină, în loc să fie mireasmă de la viață spre viață!
Lumea pe care o salvează FRUMUSEȚEA e lumea sufletului, nici o altă lume nu merită să fie salvată…
Nu am fost niciodată atît de îngrozit de URÎȚENIE!
„Vladimir Pustan a fost, este si va fi placut pentru ca persoana sa face parte din lucrarea de mantuire lui Dumnezeu, Sfantul de la Beius este inca viu pretuiti lucrarea Sa si nu faceti aceiasi gresala de a-l pretui dupa ce nu mai este…”
„Iată, Eu vă spun: Ridicați-vă ochii și priviți holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriș. Cine seceră primește o plată și strânge rod pentru viața veșnică…”
(Ioan 4:35-36)
Cuvântul Domnului vestit în Biserica Baptistă „Speranța” din Reșița a rodit și în sufletul a opt suflete care azi l-au mărturisit și în apa botezului. Ele sunt acum grâu încolțit din Sămânța lui Dumnezeu: înțeleg chemarea, trăiesc cu bucurie, cresc în credință prin harul Domnului. Opt suflete care s-au lăsat în mâna Dumnezeului Atotputernic și au găsit acum bucuria, pacea și dorința de a merge mai departe prin puterea Cuvântului Sfintei Scripturi.
Opt suflete care și-au recăpătat vederea sufletului și a minții, primind acum dreptul de a se numi „copil al lui Dumnezeu”.
Cuvântul Domnului citit din Matei 3:1-17, a fost împărtășit de fr. pastor Covaci Gabriel, biserica a fost condusă în închinare de fr pastor Gelu Dumitrașcu iar actul botezului a fost…
Romania Evanghelica 