„Lăudabil la demersurile ample şi constante ale lui Lucian Boia de două decenii încoace este faptul că tezele expuse la început şi care au stârnit un imens scandal prin 1996-’97-’98 au devenit, treptat, dacă nu asumate de toată lumea, măcar acceptate ca subiecte de dezbatere normală. Ele nu mai provoacă acea isterie de care ne aducem bine aminte, probabil o altă dovadă a lungului drum parcurs măcar la nivelul raportării faţă de trecut. În plus, cărţile lui Lucian Boia aduc gândirii noastre istorice o pluralitate de unghiuri de analiză, pentru că autorul încearcă şi reuşeşte de multe ori, în toate cărţile sale, să se pună şi în locul celuilalt (al germanilor, maghiarilor, bulgarilor etc.), iar această misiune, atât de ingrată, de avocat al diavolului, imposibil de acceptat de către ultranaţionalişti, întregeşte panorama. Nu se oferă un singur tablou istoric, o singură viziune, a noastră, cei buni, cei mereu îndreptăţiţi, în comparaţie cu a celorlalţi, care este nefondată, neadevărată, tendenţioasă, dacă nu de-a dreptul criminală. Şi este bine să luăm la cunoştinţă şi punctul de vedere al celuilalt. Distrugerea credinţei în unicitatea poporului român este un lucru bun, ne readuce cu picioarele pe pământ. Într-un interviu acordat revistei 22 relativ recent, Lucian Boia declara: „Suntem invers față de polonezi, care au complexe de superioritate și care își amintesc că au fost cândva o mare putere, iar românii continuă să își amintească faptul că au fost niște țărișoare. Aștept și eu ziua în care românul o să își dea seama că nu este nici mai deștept decât alții, nici mai prost, nici mai bun, nici mai rău și că suntem normali“.
Fără a face parte dintre cărţile de referinţă ale lui Lucian Boia, volumul dedicat Primului Război Mondial contribuie la redefinirea imaginii pe care o avem faţă de acele evenimente sângeroase atât de importante pentru istoria umanităţii şi pentru că din acele momente, cu adevărat istorice, şi-a tras seva şi rădăcinile cel de al doilea, mult mai devastator chiar decât primul. Şi ar putea reprezenta o lectură utilă chiar şi pentru politicienii români (ştim, ei nu prea mai au timp să citească, însă, atunci când trăiesc dramaticele momente ale opoziţiei, şi-ar putea face) care deseori dovedesc mari lacune în acest domeniu, folosind noţiuni auzite pe la puţinele ore de istorie frecventate dintr-o dragoste prea mare pentru baschet, fără să ştie exact despre ce este vorba.”
Duminică – 1 iunie 2014, TVR 2, 20.10 A fost sau n-a fost? – Caméra d’Or şi Label Europa Cinémas la Cannes, Premiul Lebăda de Aur la Copenhaga, TIFF: Trofeul Transilvania, Premiul publicului și Premiul pentru cel mai bun lungmetraj românesc
Comedie, România, 2006
Regia: Corneliu Porumboiu
“Lung-metrajul de debut al lui Corneliu Porumboiu – A fost sau n-a fost? – e unul din cele mai de succes filme din toată istoria cinematografului românesc. Cu un premiu Caméra d’Or (pentru film de debut) la Cannes, cu labelul Europa Cinemas pe anul 2006 şi invitat la zeci de festivaluri încă înainte de ieşirea lui pe ecrane, A fost sau n-a fost? e o gură de aer proaspăt într-un context încă puţin favorabil afirmării valorilor în cinematograful românesc.
Ceea ce impresionează în mod deosebit la filmul lui Porumboiu sînt inventivitatea şi măiestria cu care a ştiut să găsească soluţii artistice pentru a eluda mijloace financiare (filmul e producţie independentă, realizat fără nici un sprijin din partea statului). Un stil minimalist,, cu cameră fixă (care-l apropie de Aki Kaurismäki), un umor coroziv, dialoguri savuroase (scenariul semnat tot de Corneliu Porumboiu), accente grave cînd şi cînd, atmosferă dezolantă, de capăt de lume şi de sfîrşit (sau poate de neînceput) de istorie – toate fac parte din A fost sau n-a fost?, unul din cele mai profunde şi mai convingătoare filme din România postcomunistă.” (Laurențiu Brătan) (22, Nr. 868, 24-30 octombrie 2006)
“Cine nu şi-ar fi imaginat că se poate face un film de 80 de minute, cu actori cvasi-necunoscuţi, cu un sub-buget care să ruşineze CNC-ul autohton (care n-a dat un sfanţ!) şi care să spună mai mult despre haosul pre- şi post-revoluţionar decît zeci de sergiunicolaeşti, să se ducă să vadă A fost sau n-a fost?: este un exemplu ideal de „less is more”. Trei personaje (principale, să le zicem) stau proptite în scaune într-un studio micuţ, gen OTV de provincie: Pişcociul deja-amintit (Mircea Andreescu, perfect), un profesor alcoolic (Ion Sapdaru, perfect) şi realizatorul emisiunii (Teo Corban, perfect) dezbat dacă a fost, sau nu, Revoluţie la ei în oraş. Copertele filmului îţi arată oraşul (gri), micuţa viaţă (tot gri) a fiecăruia şi a cîtorva altora, cum se aprind / se sting felinarele etc. Este trist. Este comic. Este jubilator: cea mai bună comedie de la Revoluţie încoace!” (Alex. Leo Șerban) (Libertatea, septembrie 2006)
“Corneliu Porumboiu a făcut un film despre lucruri mari văzute de la nivelul cel mai prăpădit cu putinţă (un talk show despre Revoluţie la un post de televiziune dintr-un oraş în care, după toate aparenţele, n-a fost revoluţie) şi de la nivelul acela (un fel de ‘culmea minimalismului’, dacă vreţi) a ştiut să scoată atît spectacol (mai mult şi mai savuros decît în orice alt film românesc de anul acesta), cît şi adevăr universal (mai reverberant decît al oricărui alt film românesc de anul acesta). Viziunea lui înţeleaptă asupra destinului comico-melancolic al lucrurilor mari (e inevitabil ca, de la nivelul nostru, să vrem să punem mîna pe ele, fără să ne dăm seama că nu vom reuşi decît să le coborîm la nivelul nostru) şi respectul lui tandru pentru lucrurile mici (cu alea rămînem) fac din A fost sau n-a fost? cel mai bun film românesc al anului.” (Andrei Gorzo) (Dilema veche, Nr. 153, 12-18 ianuarie 2007)
“Dacă anul trecut era dominat fără putinţă de a crîcni de Moartea domnului Lăzărescu, 2006 are nu unul, ci doi aşi în mînecă: A fost sau n-a fost? şi Hîrtia va fi albastră. Mie, una, mi-e imposibil să-l pun pe unul înaintea celuilalt într-un clasament, mai ales că, la anumite nivele, partiturile lor scenaristice rezonează (cel mai evident, în structura ciclică, dar şi în faptul că ambii lucrează excelent cu actorii). Fiecare manipulează convenţiile unui gen, defamiliarizîndu-se cu respectivul, dar şi exploatîndu-l. Comedia lui Porumboiu, încadrată de două secvenţe care îi alterează sensul, are un umor amar şi te lasă cu un surîs formulat cu jumătate de gură. La Radu Muntean, genul e şi mai greu de definit, umorul verbal nu are aceeaşi concentraţie ca în A fost sau n-a fost?, dar apar „procedurile“ filmului de acţiune, golit de toată finalitatea fermă care serveşte de obicei drept piatră unghiulară acestei categorii. Ambele filme sînt, într-un sens, postmoderne pînă în vîrful unghiilor, deoarece proclamă penuria unui sens totalizant, ultim. La Porumboiu, te lasă cu gura căscată modul în care încorporează, într-un comic spumos, un concept abstract care a generat deja destule tomuri de filosofia istoriei. La Muntean, e fenomenal cum readuce în perimetrul Revoluţiei, epuizat de teorii ale conspiraţiei, de toate, de la suprarealism la eroism şi, nu în ultimul rînd, natura existenţială a confuziei/ inconştienţei, pe care am resimţit-o atunci şi n-am recuperat-o pînă acum.” (Alexandra Olivotto) (Dilema veche, Nr. 153, 12-18 ianuarie 2007)
“Lauda cea mai concretă pe care o aduc celor două filme [A fost sau n-a fost şi Hîrtia va fi albastră] priveşte felul în care tinerii regizori au ştiut să fie pe înţelesul celor care nu ştiu exact ce s-a întîmplat în timpul revoluţiei, fie pentru că nu aveau vîrsta matură să priceapă, fie pentru că aveau această vîrstă, dar au fost mai mult sau mai puţin abil manipulaţi. Sau pentru că revoluţia însăşi, instrumentată sau nu, a depins de toate ingredientele unei revoluţii aproape ca la carte: confuzie, haos, anarhie, malentendu, inflamare, patos, eroism şi laşitate. Am spus cîndva că, poate, revoluţia română a rămas ‘orfană’, în felul în care a fost descalificată prin termeni ofensatori. Cei doi regizori analizaţi succint aici nu o descalifică neapărat (aşa cum au fost uneori răstălmăciţi), ci încearcă să o explice, în maniera lor artistică (lucrînd intenţionat, ceea ce a nuanţat şi amprenta autenticităţii acestor pelicule, cu actori puţin sau relativ cunoscuţi, dar uimitor de talentaţi), prin exact punctele nodale ale imposturii sau veridicităţii ei.
În ceea ce mă priveşte, am empatizat în mod aparte cu filmul lui Porumboiu, pe care îl consider a fi cel mai bun film românesc din atît de sucitul (şi dilematicul) nostru postcomunism. Am empatizat, cum, s-ar spune, cu discursul polemic, dar subtil, despre revoluţie.” (Ruxandra Cesereanu) (22, Nr. 12 (889), 20-26 martie 2007)
“Umor, paradox şi absurditate într-o comedie despre individualitatea memoriei. Cu un firesc surprinzător, fără obișnuita retorică și tradiționala demagogie, debutantul Porumboiu izbutește un film dens care examinează raporturile sociale postdecembriste, punând degetul direct pe răni dintre cele mai dureroase fără să împiedice, totuși, bucuria râsului tămăduitor. Din tema universală și patetică a speranțelor spulberate, originalul cineast român izbutește, cu o uluitoare simplitate de mijloace, o comedie de cuceritoare spontaneitate.” (Dicţionar universal de filme, 2008)
“Toate calităţile pe care regizorul le dovedea în scurtmetrajele sale sînt aici prezente şi amplificate: umorul absurd, naturaleţea interpretării, personajele savuros-patetice, extraordinarul ochi pentru detaliu, compasiunea ce alternează cu satira tăioasă ca lama de cuţit, dialogurile antologice. Un exemplu pentru cinematografia românească a viitorului că se poate face film şi cu bani puţini, atunci cînd îşi acorzi scenariul după posibilităţi. Centrul de greutate al filmului este talk-show-ul din studio care durează 40 (!) de minute şi care e o extraordinară mostră de virtuozitate actoricesco-regizorală: veţi rîde pînă la lovitura lirică finală, unde din rîsul cu lacrimi rămîne doar lacrima. În momentele sale cele mai bune, filmul prinde contururile unei comedii umane ce aminteşte de Eugen Ionescu. A fost sau n-a fost e o bijuterie miniaturală, o capodoperă minoră. Fără nici o îndoială.” (Anca Grădinariu) (Ziarul de duminică, Nr. 38 (320), 29 septembrie 2006)
“Nu ştiu cîte alte titluri [lîngă Pădurea spînzuraţilor, Reconstituirea, O noapte furtunoasă] ar intra în competiţia pentru ‘cel mai bun film făcut vreodată în România’, dar la acest nivel ierarhizările fie ţin de un joc relativist declarat, fie îşi pierd orice sens. Sînt totuşi de notat calitatea de film de autor, de opera prima şi de unicat în context, în favoarea provocării lui Porumboiu: decizia de-a face ‘pe viu’ un fel de radiografie a stării de spirit a unei urbe moldave din anii 2000 – oraşul natal incognito al autorului, raportat la un moment-cheie din istoria sa recentă: Revoluţia din decembrie 1989. Nu prin reconstituiri, flash-back-uri sau alte ilustrări factice, ci prin scrutarea strict orală a memoriei concetăţenilor de azi. Sînt proceduri similare primului ‘Nou Val’ din istoria cinematografului (cel francez, cu reproşul repetat din filmul lui Alain Resnais despre dificultatea descifrării trecutului în prezent: ‘Tu n’as rien vu à Hiroshima!’), dar întoarse pe dos, cu ingredientele postmodernităţii minimaliste şi ludice.” (Valerian Sava) (Observator cultural, Nr. 84 (341), 5-11 octombrie 2006)
“În esenţă, A fost sau n-a fost? vorbeşte nu despre Revoluţia din 1989, ci despre ratare. Raportarea la acest moment istoric nu face altceva decît să le deştepte personajelor conştiinţa ratării individuale şi colective (‘am făcut şi noi revoluţie, cum am putut’, spune Pişcoci, cel mai raţional şi mai sincer dintre participanţii la talk-show). […] A fost sau n-a fost? merită plasat fără ezitare în fruntea unui clasament virtual al celor mai valoroase şi mai importante lungmetraje de debut ale cinematografiei româneşti postcomuniste, alături de E pericoloso sporgersi (1993) sau de Marfa şi banii (2001). Dacă Nae Caranfil îi anunţa pe tinerii regizori înzestraţi ce-i vor urma, iar Cristi Puiu marca naşterea unei noi generaţii, filmul lui Corneliu Porumboiu ar trebui să aducă impunerea definitivă a ‘Noului Val’ în cinematografia noastră.” (Mihai Fulger) (Observator cultural, Nr. 84 (341), 5-11 octombrie 2006)
“Cum demonstra cîndva Pirandello, umorul nu îşi propune să armonizeze contrastele, ci îşi fondează propria artă pe disonanţă şi sciziune, pe contradicţie şi opoziţii irezolvabile; incongruenţa este principalul factor declanşator al rîsului. Aşa se explică şi o bună parte din comicul filmului lui Porumboiu – un comic al contrastelor, care însă nu poate camufla nucleul tragic al poveştii. ‘A fost sau n-a fost?’ vorbeşte despre provincialism şi ratare, despre istoria colectivă şi istoriile individuale, cu intuiţii care frizează genialitatea.” (Mihai Fulger) (Cultura, Nr. 43 (95), 12 octombrie 2006)
“Printr-un scenariu bine închegat şi spumos, dar mai ales prin acest mixtum compositum în care tragicul şi comicul se întrepătrund atît de firesc, aşa cum poate numai la Nae Caranfil am mai întîlnit, Corneliu Porumboiu reuşeşte să creeze un film profund, tandru şi ironic, de mare complexitate. Trebuie să spun însă că a beneficiat de participarea unor actori cu totul minunaţi (Ion Sapdaru, Mircea Andreescu, Teodor Corban şi Luminiţa Gheorghiu), care cu fiecare gest, cu fiecare replică te trag alături de ei în film, precum şi de o imagine de excepţie, care funcţionează poetic şi contrapunctic.” (Doina Ioanid) (Observator cultural, Nr. 84 (341), 5-11 octombrie 2006)
“Felul în care Porumboiu se aproprie de această temă a revoluţiei – atît de tocită, plictisitoare aproape, cu atît mai mult cu cît n-a fost clarificată – mi se pare inteligent, subtil şi de o tandreţe esenţială la care nu m-aş fi aşteptat. Mă refer la copertele filmului, mai ales la finalul lui, la cadrele statice cu felinarele care aprind pe rînd în vecinătatea unor blocuri dezolante. Plus comentariul din off al operatorului de televiziune care preia mesajul autorului: ‘Tot ce-mi amintesc eu de la revoluţie este că era linişte şi frumos’. Asta ne propune Corneliu Porumboiu, ceea ce nu înseamnă că ar trebui să uităm, să idealizăm, să edulcorăm revoluţia (trecutul). Doar să o punem în ramele corecte. De aceea introducerea telefonului de la femeia al cărui fiu a murit la revoluţie – o necesară corectare de direcţie. A fost sau n-a fost? e un film care te face să rîzi şi să plîngi în acelaşi timp.” (Iulia Blaga) (Suplimentul de cultură, Nr. 97, 7-13 octombrie 2006)
“Dacă ar fi să îi găsim o rădăcină în cinematografia românească, atunci filmul acesta se trage din Reconstituirea lui Pintilie care, de altfel, a şi vorbit la premieră, părînd că şi-a găsit, în fine, un urmaş demn. Deşi se vor face apropieri şi de Kusturica, eu aş fi mai rezervat în acest sens, punîndu-l pe Porumboiu în prelungirea unui Mihalkov, mai degrabă. Filmul are tot ce-i trebuie pentru a rezista şi în sălile de dincolo de graniţă. Poveste, umor (de toate felurile), joc actoricesc, observaţie socială, ritm, culoare locală. Şi, mai ales, are un aplomb regizoral, o siguranţă a expresiei cinematografice.” (Ioan T. Morar) (Academia Cațavencu, octombrie 2006)
“Cornel balansează între Cehov şi Beckett. Sau, filmul lui Cornel Porumboiu este ca şi Visul lui Liviu şi, îndrăznesc să prevăd, ca altele care vor urma, atins de aripa visului. Sau, e un film foarte comic – despre nişte oameni-fantome, care rătăcesc, buimac, prin nişte cimitire verticale. Este sau nu este vis? A fost sau n-a fost?
Dar de ce este el comic? Pentru că nimic nu e mai comic decît nefericirea – spune Beckett. Să terminăm repede, frumos şi francofonic, acest text haotic: „Il n’y a rien de plus drôle que le malheur” (Samuel Beckett).” (Lucian Pintilie) (Observator cultural, octombrie 2006)
Faptul că scrie mai multe articole pe același subiect nu indică vreo performanță intelectuală a lui Cristian Ionescu, ba chiar dimpotrivă, pentru cei ca mine, care au „prostul” obicei să nu creadă nimic care nu poate fi dovedit și exprimat în propoziții, înmulțirea articolelor pe același subiect ale impostorilor intelectuali precum Cristian Ionescu indică lipsă de disciplină intelectuală și lipsă de respect pentru cititori.
În ultimele 3 zile Cristian Ionescu a scris deja 3 articole pe tema crislamului (sic!), folosind pretextul vizitei reputatului teolog Miroslav Volf la Institutul Teologic Penticostal de la Bucureşti în 11-13 iunie 2014:
Pentru evanghelicii români, luna iunie se anunță a fi una fierbinte… :)
În primul articol, Cristian Ionescu a denunțat „snobismul” unei astfel de „asocieri” cu Miroslav Volf, pe care îl acuză a fi „autorul care stă la baza filozofiei Chrislam”. Ceea ce doreşte Cristian Ionescu este „retractarea semnăturii [rectorului ITP Corneliu Constantineanu] de pe documentul acesta [“A Common Word” Christian Response] și retragerea invitației pentru Miroslav Volf”.
În 29 mai a apărut Comunicatul ITP care denunţă faptul că „portaluri evanghelice de știri precum News Net Creștin și Armonia Magazine” au preluat în mod iresponsabil mesaje defăimătoare la adresa a trei cadre didactice ale ITP – Corneliu Constantineanu, John Tipei, Emanuel Conțac -, fără a solicita un punct de vedere oficial exprimat de instituția în cauză. ITP solicită retragerea materialelor calomnioase.
Comunicatul ITP conține precizări clare referitoare la crislam:
„[ITP] nu este implicat în niciun fel, instituțional sau prin corpul său profesoral, în dialogul dintre creștini și musulmani.
Conducerea ITPB condamnă atât orice formă de sincretism între creștinism și islam („crislam”), cât și orice încercare de intoxicare mediatică prin care se urmărește acreditarea ideii că anumiți membri ai corpului profesoral al ITP susțin „unirea creștinismului cu islamul într-o religie hibridă numită ‘crislam’”. Întregul corp profesoral al ITPB crede cu tărie în principiul neotestamentar potrivit căruia mântuirea este posibilă numai prin Isus Hristos.”
Comunicatul ITP nu menționează numele lui Cristian Ionescu, al lui Dan Paul (care a pornit cruciada împotriva ITP-ului în 28 mai, pe blogul său ioan8, cel mai jegos blog din blogosfera evanghelică, care cuprinde peste 1.000 de bloguri evanghelice în lb. română) sau vreun alt nume în afara celor trei cadre didactice şi cel al lui Miroslav Volf.
În al doilea articol, din 30 mai, Cristian Ionescu reia pretențiile sale – retractarea semnăturii și retragerea invitaţiei, în caz contrar „comunicatul conducerii ITPB și toate lamentările că ar fi fost calomniați sunt praf în ochi, iar reasigurările că ar fi ferm împotriva demersului crislamic sunt false”.
De departe, articolul lui Emanuel Conţac dă clasă oricăror altor postări, ameţite, care au apărut în aceste zile în blogosfera evanghelică, în legătură cu năstrușnica acțiune calomnioasă declanșată de Cristian Ionescu și Paul Dan, doi impostori intelectuali care nu doar că nu-și văd vîrful nasului, dar nu reușesc să accepte nici adevărata amplitudine a nasului altora, mult mai pregătiți ca ei și, MAI ALES, care dovedesc onestitate intelectuală.
Printre altele, Emanuel Conțac precizează:
„Când un teolog de talie internațională, susținut de o pleiadă de personalități evanghelice din toată lumea intră în dialog cu musulmanii, o face nu pentru a crea, cum cred mințile slabe de înger și tari la cerbice, o fuziune între creștinism și islam, ci pentru a încerca să gestioneze simbolic (nu politic!), în spiritul Evangheliei, moștenirea complicată a unui trecut dureros, marcat adesea de intoleranță, de supurații, de venin și de ură, toate manifestate adesea de ambele părți.”
„În final, celor care mă strâng cu ușa să răspund dacă Yahweh și Allah se confundă le răspund, tongue-in-cheek, cam în felul următor: se confundă cam cât se confundă pneumatologia penticostală cu cea baptistă. Ceea ce nu-i împiedică pe un necruțător pastor penticostal și pe un neînduplecat pastor baptist să aibă a common word between them și să colaboreze în mod reciproc avantajos for the common good (vezi AICI).”
E vorba de Cristian Ionescu şi Paul Negruţ.
Al treilea articol al lui Cristian Ionescu, din 31 mai, apar următoarele două chestiuni:
„Ca Emanuel Conțac să aducă în discuție comparativă relația de colaborare pe care o am cu pastorul Paul Negruț este un act de disperare.
Dacă aceasta este pentru dumnealui o piatră de poticnire, atunci vizita lui Miroslav Volf la ITPB ar trebui să fie anatema. Nu am nimic de explicat în ceea ce privește asocierea cu o instituție evanghelică.”
Prima afirmaţie a lui Cristian Ionescu este fie o minciună fie o eroare de exprimare. Nu văd nici un motiv de disperare în ceea ce-l priveşte pe Emanuel Conțac, care are o solidă pregătire academică și este cunoscut a fi printre valorile (academice) produse de mediul EVANGHELIC românesc.
A doua chestiune e tare interesantă – instituția evanghelică la care se referă Cristian Ionescu (care s-a arătat îngrijorat de ITP – „Mi se pare normal să nu ne cheltuim banii pe instituții care nu ne reprezintă”) este Universitatea Emanuel din Oradea. :)
DE CE ar trebui ITP să dea socoteală de vizita lui Miroslav Volf la București, iar Cristian Ionescu nu ar trebui să dea socoteală de vizita lui Paul Negruț la Chicago?
Azi a început, și va continua mîine, festivitatea de absolvire a celei de-a 20-a promoții a Universității Emaneul.
OBSERVAȚII ȘI COMENTARII
Ținînd cont de cele 3 articole ale lui Cristian Ionescu, cele două articole ale lui Emanuel Conțac și Comunicatul ITP, putem să facem cîteva observații și comentarii:
1. Mai întîi, chestiunea Miroslav Volf promotor al crislamului nu este una care a apărut în luna mai 2014, o dată cu anunțarea evenimentului de la București din 11-13 mai.
Acum 3 ani, Paul Dan scria: „Emanuel Contac de la Institutul Teologic Penticostal promoveaza pe Miroslav Volf un apostat de la crestinism. […] …o discutie aprinsa intre mine si Contac atit pe blogul lui cit si pe blogul pastorului Cristian Ionescu. Pastorul Ionescu a dovedit verticalitate cand a arbitrat cu impartialitate discutiile cu Contac.”
Aşadar, afirmaţia cu care îşi începe Cristian Ionescu cruciada de anul acesta – „Poate nu și-au dat seama de implicațiile grave ale unei asemenea asocieri.” – pare mai degrabă o volută ipocrită decît un semn de bunăvoință față de ITP, căruia, cică, i-ar acorda oareșce circumstanțe… Ce a urmat nu a indicat deloc vreun semn de bunăvoință, Cristian Ionescu folosind un registru de sergent major care își știe bine ordinele, să nu se bage nimeni peste ce zice el…
2. În cel de-al treilea articol, din 31 mai, Ionescu afirmă despre documentul incriminat că ar fi „caracterizat de mulți pastori proeminenți ca fiind actul de naștere al crislamului”.
Dar nu a dat exemplu nici un nume. (Din cîte am observat pe Internet, John Piper este numele „pastorilor proeminenţi”…)
3. În schimb, în primul articol, Cristian Ionescu a reprodus TOATĂ lista celor 300 care au semnat documentul și i-a înroșit pe Corneliu Constantineanu, Dănuț Mănăstireanu și Miroslav Volf.
A pune în roșu niște nume NU este vreun argument IDEATIC!
DE CE a pus Cristian Ionescu TOATĂ lista? Îi crede proști pe cititorii săi, nu sînt în stare să găsească 3 nume în listă?
DE CE nu a menționat cîteva nume de „pastori proeminenți” care s-au pronunțat asupra documentului ca fiind actul de naștere al crislamului?
Astfel de proceduri nu fac altceva decît să atragă suspiciunea asupra lipsei de onestitate intelectuală – Cristian Ionescu nu vrea să discute despre fondul problemei, ci despre FORMA ei…
Fondul problemei este altundeva decît în București, România…
4. Atît ITP cît şi Emanuel Conţac au dezminţit PUBLIC acuzațiile lui Cristian Ionescu și ale celor care fie că nu pricep despre ce e vorba fie refuză să facă efortul intelectual de a-și clarifica chestiuniile.
În acest moment, nu mai poate fi vorba doar de „praf în ochi”. Prin demersurile sale publice, Cristian Ionescu îi acuză pe Corneliu Constantineanu și Emanuel Conțac, și implicit Institutul Teologic Penticostal, de minciună.
Dacă Corneliu Constantineanu, Emanuel Conțac, ITP nu mint, atunci înseamnă că Cristian Ionescu minte!
5. Atît Cristian Ionescu cît și ITP nu au părut dornici să acorde prea mult timp clarificărilor.
E de înțeles în cazul ambelor „instanțe”, ocupate, pe bună dreptate, cu… iluminarea enoriașilor penticostali.
Declarația lui Emanuel Conțac se găsește în comentariul de la ora 11.59.
De reţinut şi următoarea chestiune:
„Bunele intenții nu țin loc de substanță și de corectitudine.” – într-un alt comentariu
Dar şi menţionarea, în articol, a lui Cristian Ionescu (prin referința la vizita lui Paul Negruț la Chicago):
„Un pastor penticostal de peste ocean care s-a remarcat printr-un apel la boicot împotriva ITP (și, trebuie subliniat, printr-un dineu de fundraising pentru o instituție de învățământ nepenticostală)”
Prima și cea mai importantă: PSD și-a epuizat prin acest număr de voturi forța mașinăriei de partid. Electoratul de Dreapta, mult mai puțin disciplinat decît cel al PSD și mai ales mult mai sofisticat, n-a ieșit la vot prin mașinăria de partid. La prezidențiale însă, dacă va fi convins de candidatul Dreptei, va ieși într-un număr mult mai mare.
A doua, care poate fi la fel de importantă ca și prima. Un candidat PSD bazat doar pe mașinăria de partid precum Victor Ponta n-are nici o șansă la prezidențiale. Prin întreaga sa prestație, Victor Ponta și-a ridicat împotrivă electoratul de Dreapta, ba chiar și o parte a celui nehotărît. Dacă vrea să cîștige Președinția, PSD trebuie să pună un candidat independent sau cu aerul de independent. Dacă va fi un candidat PSD, acesta trebuie să aducă la vot nu numai alegătorii PSD, dar și cei seduși de carisma candidatului.”
Una dintre caracteristicile pe care le are Mahalaua Evanghelică o reprezintă STERILITATEA – nu produce idei, nici măcar glume bune care să învioreze atmosfera sumbră.
Iată ce scrie un comentatator anonim:
repussuper: Eu sunt pentru demisia actualului rector si stoparea oricarei legaturi cu acest Volf. Asa nu se mai poate. Dar ce crede acest rector ca poate sa faca ce vrea dintr-o institutie a cultului penticostal? Domnule rector, nu esti de unul singur in cultul penticostal.
Culmea, are dreptate!
Rectorul Institutului Teologic Penticostal nu este de unul singur în cultul penticostal.
Nu este de unul singur nici măcar în Institutul Teologic Penticostal.
„Discursul inchizitorial și alarmist al celor care văd stafia crislamului după fiecare tufă din curtea ITP-ului pornește de la premisa nerostită că un corp profesoral format din treisprezece doctori ar fi echivalentul unor ciubote care nu deosebesc dreapta de stânga și care și-au pierdut complet discernământul intelectual și spiritual.”
Ce să mai zicem despre Universitatea Emanuel, care cică azi își lansează website nou…
Rectorul nu apare primul, ci Preşedintele Senatului Universitar…
Pe pasi.ro, site coordonat de Darius Cornean (și de Florin Iosif?), infracţiunile (şi gafele) se adună de la săptămînă la săptămînă, de la lună la lună.
Din nou, site-ul a preluat ÎN ÎNTREGIME un articol al lui Andrei Pleșu de pe blogul său de pe adevărul.ro: Teologia „penală”.
Cum am cele mai mari îndoieli că pași.ro are acceptul lui Andrei Pleșu sau al site-ului adevărul.ro să preia un astfel de articol, nu pot decît să strig: HOȚII!
Cum menționam zilele trecute, dar și anii trecuți, orice „reflecție” a Vindecătorului despre mediul confesional evanghelic românesc se încheie brusc cu obsesia sa: anglicanul Dănuț Mănăstireanu.
Și de data aceasta, deși Vindecătoul scrie clar că nu știe ce putere au ACEȘTI OAMENI (Dănuț Mănăstireanu e pus în rînd cu un anumit tip de oameni), cît de influenţi sunt în instituţiile de învăţămînt, în edituri, în societate, totuși paranoicul pseudopamfletar una știe și bună:
„E un soi de pact cu diavolul. Mintea acestor oameni este construită pe tiparul doctorului Faust.”
Sîmbătă – 31 mai 2014, Digi Film, 10.55 Shrek – Oscar pt. cel mai bun film de animaţie, nom. Globul de Aur, nom. BAFTA
Film de animaţie, SUA, 2001
Regia: Andrew Adamson, Vicky Jenson
1 premiu Oscar [2]
1 premiu BAFTA [6]
[1] nom. Globul de Aur
“Mare succes de casă în SUA, ‘Shrek’ este un film de animaţie adorabil, care te face să rîzi cam din al doilea sfert, dar te ţine cu muşchii feţei întinşi pînă la sfîrşit. Spre deosebire de alte filme de desene animate în care morala nu e acoperită de prea multe straturi de culoare şi rămîne vizibil şi neplăcut la vedere, în filmul celor de la DreamWorks exteriorul e foarte bine „aspectat”. […] Morala pe care o spune filmul e că lucrurile nu sînt ce par a fi şi că frumuseţea exterioara e irelevantă. Nu ştim cîţi copii or să bage învăţămintele la cap, ştim însă sigur că toţi vor iubi acest film.” (Iulia Blaga) (România Liberă, 31 iulie 2001)
“Parodiind (scenele din Matrix sînt adorabile), Shrek tinde la mai sus de un film de animaţie pentru copii; dovada: a fost nominalizat la Palme d’Or, la Cannes, anul acesta, iar la Karlovy Vary cîştigat premiul audienţei. Foarte inteligent, de un bun gust desăvîrşit, te recreează şi e, în acelaşi timp, un film de rezistenţă. Nu ieşi din sală uitîndu-l şi simţindu-te bine, ci-ţi aminteşti de el, simţindu-te la fel de bine de fiecare dată.” (Laurenţiu Brătan)
Roger Ebert: „This is not your average family cartoon. „Shrek” is jolly and wicked, filled with sly in-jokes and yet somehow possessing a heart.
The movie has been so long in the making at DreamWorks that the late Chris Farley was originally intended to voice the jolly green ogre in the title role. All that work has paid off: The movie is an astonishing visual delight, with animation techniques that seem lifelike and fantastical, both at once. No animated being has ever moved, breathed or had its skin crawl quite as convincingly as Shrek, and yet the movie doesn’t look like a reprocessed version of the real world; it’s all made up, right down to, or up to, Shrek’s trumpet-shaped ears.”
