Excludere și îmbrățișare (8)

excludere-si-imbratisare

Excludere și îmbrățișare: o explorare teologică a identității, a alterității și a reconcilierii – Miroslav Volf, Editura Casa Cărții, Oradea / Editura Pleroma, București, 2014, 394 p.

“Dăruirea de sine şi primirea celuilalt sunt cele două momente esenţiale în viaţa internă a Sfintei Treimi; într-adevăr în cazul Dumnezeului triunic al dragostei perfecte ele sunt identice. Atât cei care, urmând tradiția, îmbrățișează o perspectivă ierarhică a relațiilor trinitariene, cât și cei care se alătură orientărilor mai recente și susțin o perspectivă non-ierarhică asupra relațiilor trinitariene sunt de acord cu faptul că viața lui Dumnezeu este o viață de dăruire de Sine și de dragoste care îl primește pe celălalt. Drept urmare, identitatea fiecărei persoane din Sfânta Treime nu poate fi definită separat de celelalte persoane. În evanghelia lui Ioan, Isus spune: “Tatăl este în Mine și eu în Tatăl” (Ioan 10:38). Una dintre persoanele divine nu este doar acea persoană, ci ea le include și pe celelalte persoane divine în sine; ea este ceea ce este prin locuirea celorlalte. Fiul este Fiul pentru că Tatăl și Duhul Îl locuiesc; fără interiorizarea Tatălui și a Duhului, nu ar exista Fiul. Fiecare persoană divină este celelalte persoane, dar este celelalte persoane în felul ei specific. Aceasta încearcă să explice ideea patristică a modelului perihoretic divin – “coinerență reciprocă, fără nici o confundare sau amestecare” (Prestige 1956, 298). […]

Când Dumnezeu îmbrățișează vrăjmașul, rezultatul este crucea. La cruce, cercul mereu în mișcare al dăruirii de sine și al locuirii reciproce a persoanelor divinității se deschide în fața dușmanului; în agonia pătimirii, mișcarea se oprește pentru un scurt moment și apare o fisură astfel încât umanitatea păcătoasă să poată intra în cerc (vezi Ioan 17:21). Noi, ceilalți – noi, dușmanii – suntem îmbrățișați de persoanele divinității care ne iubesc cu aceeași dragoste cu care se iubesc reciproc și care, astfel, fac loc pentru noi în interiorul îmbrățișării lor veșnice.

Euharistia este momentul ritualic în care celebrăm această divină “creare de spațiu pentru noi și invitația de a intra”. Mâncând pâinea și bând vinul, ne reamintim de trupul frânt “pentru noi”, cei care eram vrăjmașii lui Dumnezeu, și de sângele vărsat pentru a stabili un “nou legământ” cu noi, cei care am încălcat legământul (1 Cor. 11:24-25). Totuși, am înțelege într-un mod profund greșit Euharistia dacă am vedea-o doar ca pe un simbol al îmbrățișării lui Dumnezeu de care noi pur și simplu beneficiem. Înscrisă în chiar inima harului lui Dumnezeu se află regula conform căreia putem fi cei care primesc îmbrățișarea doar dacă nu ne împotrivim transformării în agenți ai ei: ceea ce ni se întâmplă nouă trebuie să facem și noi la rândul nostru pentru alții. Odată ce am fost îmbrățișați de Dumnezeu, trebuie să facem loc pentru alții în noi înșine și să îi invităm înăuntru – chiar pe dușmanii noștri. Aceasta este ceea ce punem în scenă atunci când celebrăm Euharistia. În primirea trupului frânt al lui Hristos și a sângelui Său care s-a scurs, noi, într-un fel, îi primim pe toți cei pe care Hristos i-a primit prin suferința Sa.

Atât teologia catolică, cât și cea ortodoxă au o tradiție lungă în ceea ce privește reflecția asupra a ceea ce ele numesc o “personalitate catolică”, al cărei centru este misterul euharistiei. Să luăm ca exemplu formularea lui Ioannis Zizioulas cu privire la această noțiune, deși am putea în aceeași măsură să luăm exemplul lui Hans Urs von Balthasar (von Balthasar 1975, 8). Din moment ce în Euharistie “întregul lui Hristos” – capul și trupul – este primit de fiecare dintre cei care se împărtășesc, fiecare este transformat într-o persoană ecclesială și toți devin parte integrantă din ființa fiecăruia (Zizioulas 1970, 69; Zizioulas 1973, 142; Zizioulas 1985, 58). Chiar dacă cineva ar obiecta cu privire la caracterul organicist al gândirii lui Zizioulas – Hristosul unic și deplin, format din cap și trup, este prezent în fiecare membru –, ideea unei persoane ecclesiale sau a unei personalități catolice (după cum prefera Zizioulas să se exprime) este în același timp profundă și fecundă. Frângând pâinea, ne împărtășim nu doar din trupul Domnului cel Crucificat și înviat, ci și din Trupul Bisericii, format dintr-o mulțime de membri. Euharistia ne spune că fiecare membru nu este exterior celorlalți membri. O persoană este, în același timp, un individ separat și un punct nodal unic, sedimentarea relațiilor interiorizate cu ceilalți membri ai Trupului lui Hristos.” (p. 163-166)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: