Chemarea șofarului – Francine Rivers, Editura Scriptum, Oradea, 2014, 562 p.
“- Cum ai reuşit să-ți convingi biserica să fie de acord cu un proiect de construcții?
Tatăl lui râse.
– Acordul lor? Îmi dau seama că avem o problemă aici. Își încrucișă picioarele. Ascultă la mine, fiule. Tu ești păstorul aici. Sau?
– Da, domnule.
– Le cere oare vreun păstor sfatul oilor sale? Trebuie să nu uiți să tu ești liderul. Primul lucru de care ai nevoie este o viziune despre ce poate deveni Biserica Creștină din Centerville, apoi trebuie să o urmărești. Nu-i întreba dacă sunt de acord. Atrage-i după tine. Îndrumă-i și crește-i la statura la care ar trebui să fie. Dacă aștepți să-ți spună ei ce vor ei să faci din biserica aceasta, nu vei face niciodată nimic.
Era ceva greșit în ceea ce spunea tatăl său, însă Paul nu putea spune exact ce anume.
Tatăl său își miji ochii.
– Văd că eziți deja. Asta-i slăbiciunea ta. Tu ar trebui să fii cel care să ai viziunea. Și pe baza ei trebuie să acționezi. Dumnezeu te-a uns să fii pastor al Bisericii Creștine din Centerville, iar Dumnezeu te pune aici pentru a zidi biserica Lui. Singurul care-ți pune opreliști ești tu însuți.
– Cât de ușor pare din felul în care o spui.
– Este ușor. Secretul este să ajungi să-ți cunoști oamenii. Trebuie să afli ce anume îi animă pe plan personal. Află ce anume își doresc ca întreg. Banii și talentele oamenilor tăi ar trebui folosite spre a-L slăvi pe Dumnezeu, dar ei nu înțeleg mai mult decât înțeleg oile cât de scumpă le este lâna. Trebuie să-i înveți. Fă-i să se simtă bine că-și deschid buzunarele. Laudă-i pentru felul în care își folosesc talentele. Zidește-i și fă-i să se simtă bine cu privire la propria lor persoană, în timp ce se implică în clădirea Împărăției. Acesta este secretul succesului. Adevărata întrebare este aceasta – chiar îți dorești să reușești?
– Sigur că-mi doresc.
– Poți lua deciziile dificile pe drum?
– La ce fel de decizii te referi?
Deja luase câteva decizii grele, dar nu avea de gând să i le împărtășească tatălui său.
Tatăl său se lăsă pe spate.
– Vor fi întotdeauna oameni care vor dori să păstreze lucrurile așa cum sunt. Sunt închistați și le plac lucrurile așa cum sunt. Ridică o mână. Se agață de clădirile și de ideologiile vechi.
La fel ca Otis Harrison și Hallis Sawyer.
– Am avut câțiva din aceștia. Doi din cei trei prezbiteri care m-au chemat în biserica aceasta.
Plecaseră acum, și-I mulțumea lui Dumnezeu.
– Oprește-te, Paul. Fă un pas înapoi. Trebuie să-ți schimbi modul de a gândi. Nu prezbiterii acestei biserici te-au chemat aici. Dumnezeu te-a chemat. Trebuie să îți aduci aminte acest lucru de fiecare dată când se pune cineva în calea progresului. De vreme ce biserica aceasta a fost ridicată pe vremea goanei după aur din California, voi folosi o ilustrație sugestivă. Majoritatea enoriașilor tăi sunt precum pasagerii care stau în interior. Și-au cumpărat bilei. Știu unde doresc să meargă, dar lasă în grija ta să-i duci într-acolo. Apoi ai caii, cei care fac munca pentru a te duce la destinație. Tu ești cel cu hățurile, Paul. E treaba ta să strunești căruța și să dai ritmul, astfel încât muncitorii să facă față cerințelor și vei reuși să-i duci pe toți la țintă/ Așa, și ce ziceai că s-a ales de cei care ți-au dar bătăi de cap?
– Mi-au făcut viața mizerabilă o vreme.
– Ai câștigat bătălia cu ei?
– Păi, nu știu dacă să-i spun victorie sau nu. Și-au dat demisia din postul lor de prezbiteri și nu mai vin la biserică.
În afară de ziua de azi când Hollis și-a făcut apariția pentru a-i cere un autograf lui David Hudson.
– A comentat cineva despre faptul că au plecat?
– N-am auzit nimic de felul acesta. Avem atât de mulți oameni noi care vin de-atunci încoace, încât nu cred că li s-a simțit lipsa.” (p. 192-194)
