Dumbrava minunată (62)

Viorel Pașca pe Facebook:

„Spuneam săptămâna trecută că nu toți pot rezista sau sta în picioare în fața valurilor de suferință și necazuri care se abat în viața lor. După moartea soțului și a fetei, casa și averea lui C. Florica au fost vândute de nepotul infirm pe care îl crescuse, iar ea a cedat în fața durerii, îngenunchiată și prăbușită apoi, când a fost evacuată și lăsată în stradă, nedorită și neacceptată de nimeni. Doar spitalul de neuro-psihiatrie și-a deschis porțile pentru a-i oferi îngrijire de specialitate, dovedindu-se însă că pentru ea nu se mai putea face nimic. În mintea ei era un gol imens, tot ce spunea era fără noimă și fără legătură cu realitatea; într-o lume doar a ei, își trăia ultimele luni fiind însă o reală problemă pentru cei din jur datorită comportamentului bizar și total neadecvat.

Am acceptat să o primim la noi sperând că aerul proaspăt de la țară, iarba, pomii și soarele de august, împreună cu îngrijirea și atenția pe care i-o vom da, îi vor face bine și cine știe dacă nu în timp va reveni în lumea reală, o lume care din păcate a fost prea crudă și prea nedreaptă cu ea. Încă din prima zi după ce a fost adusă a început să arate prin tot ce făcea că nu este responsabilă în niciun fel, în nici o masură, de ceea ce spune, crede sau face, că nu mai are discernământ și că nimic din ce se întâmplă în jur nu o afectează în vreun fel. Mai mult de atât, în fiecare dimineață era murdară din cap până-n picioare, la fel ca pereții, lenjeria de pat și toate obiectele din jur.

Azi avem mai mulți astfel de bolnavi și nu e o problemă deosebită. Atunci însă, fiind la început, am considerat că cel mai bun lucru e să fie internată într-o instituție care să-i acorde îngrijire de specialitate. În naivitatea mea, am crezut că, dacă o trimit cu ambulanța la un spital, va fi imediat internată, iar noi vom fi „eliberați de povară” și dificultățile îngrijirii ei. După câteva ore însă, ambulanța o „debarca” din nou în fața casei spunându-ne că nici un spital nu vrea să o interneze. Am adormit târziu în noapte, hotărât ca a doua zi să o duc la unul din spitalele de psihiatrie din Bihor, iar în cazul în care îmi vor permite să intru cu ea în curte, problema va fi rezolvată. O voi lăsa acolo indiferent de reacția lor, neavând practic nici o obligație legală față de această persoană.

A doua zi, am ajuns în cabinetul unui medic care după scurt timp a încercat să-mi explice că nu o poate interna . I-am mulțumit pentru timpul acordat și am ieșit spunându-i că am încercat să ajut acea femeie aducând-o la el, iar mai mult de atât eu nu pot face. Am ieșit din cabinet și, coborând treptele spre curte, auzeam ca prin vis parcă strigatele lui pline de uimire, indignare și revoltă, chemându-mă să iau bolnava care părea cu totul absentă și indiferentă la ce se întâmpla în jur. Nu m-am oprit. Am continuat să merg cu pași mari pe aleea dintre copaci spre poarta aflată la vreo sută de metri distanță, unde soția mea mă aștepta la volan, gata să demareze în momentul când voi urca în mașină.

Cu privirea ațintită în față sș pentru că drumul până acolo parcă nu se mai sfârșea, eram gata, gata să o iau la fugă pentru a grăbi deznodămândul acelor clipe care nu se mai sfârșeau. Nu eram decât la jumătatea drumului când am auzit în spate o altă voce care-mi striga amenințător să mă opresc, neavând însă capacitatea sau puterea de a mă convinge să-mi abat privirea de la cea care mi se părea o poartă spre libertate. Dinpotrivă, am iuțit pașii iar când mai aveam doar câțiva metri până să trec dincolo, a ieșit în față portarul care, neștiind ce se întâmplă, auzind strigatele disperate și gesturile celui din urmă, a închis poarta și, proptindu-se cu spatele în ușă, mi-a dat de înțeles că pe acolo nu se mai poate trece. Am socotit că a sări peste poartă e un gest de prea mare lașitate, așa că de voie de nevoie m-am întors să înfrunt uraganul ce venea din urăa.

M-au revoltat și indignat profund acuzațiile și comparațiile de genul că am lăsat un „câine mort” sau o bombă în curtea lor, am ripostat aducându-le aminte de jurământul lui Hippocrate și, pentru că nici unul nu a vrut să cedeze, au chemat poliția. La secție au urmat ore întregi de declarații verbale și scrise și, după multiple verificări, au ajuns la concluzia că totul e în regulă și pot să plec, dar nu înainte de a mă ruga să nu las femeia în grija lor deoarece nu au nici cea mai vagă idee unde să o ducă.

Am încercat apoi la un alt spital, unde mi s-a răspuns foarte amabil că o vor interna, doar că va trebui să depun un dosar și să așteptăm până-i va veni rândul deoarece nu sunt paturi libere și există o listă de așteptare. Am întrebat câți sunt pe listă și mi s-a răspuns: 198. Paturile se eliberează doar când moare cineva, așa că așteptarea poate dura câțiva ani. M-am resemnat și, cu inima grea, ne-am îndreptat înapoi spre casă, privind ultimele raze ale soarelui care dispărea la orizont, ascunzându-se parcă pentru a nu vedea indiferența și detașarea cu care oamenii își tratează semenii bolnavi și fără discernământ.

Îmi sunau mereu în minte răspunsurile pe care le-am primit, răspunsuri de genul: nu ne interesează, e treaba ei, e treaba dumneavoastră, n-avem ce face sau faceți ce știți. M-am bucurat însă de faptul că femeia bătrână și bolnavă nu realiza ce i se întâmpla, că nimeni n-o vrea, nimănui nu-i pasă și de faptul că nu reprezintă nimic pentru nimeni. A mai trăit câteva luni, până într-o dimineață de toamnă târzie, când inima prea mult încercată și zdrobită de suferință a încetat să mai bată. Cum spuneam la început, încercările vieții au doborât-o. A fost învinsă poate și datorită faptului că nimeni nu i-a fost alături, n-a avut parte de susținerea și dragostea celor din jur, a fost lăsată singură într-o bătălie prea mare și prea cruntă pentru ea.

În această săptămână alți doi bolnavi au decedat, abandonați și singuri, fără ca cineva să le simtă lipsa, de parcă n-ar fi fost și n-ar fi existat vreodată. Cu fiecare zi ce trece, ne apropiem tot mai mult de iarna ce o să vină, așa că folosim toate ocaziile pentru a ne pregăti și a face față nevoilor specifice acesor luni. Mulțumim și pe această cale celor peste 35 de persoane din Bistrița, Arad și Linz (Austria) care au ales să petreacă acest weekend alături de noi și, fără a le păsa de ploaia de afară, au tăiat și aranjat lemnele de foc atât de necesare în perioada următoare. Ne-am simțit onorați avându-i alături, iar voi să nu uitati că a fi o binecuvântare e un privilegiu, un har și-un mod de viață pentru toți cei binecuvântați de Domnul.”

Bihon.ro: Omul lui Dumnezeu din Dumbrava

Digi24.ro: Viorel Pașca, fermierul care și-a transformat casa în cămin pentru 127 de oameni ai străzii

Observator.tv: Un om simplu, cu o inimă mare: un bărbat din judeţul Bihor şi-a transformat casa în azil

VoceaTransilvaniei.ro: Povestea bihoreanului Viorel Paşca, omul care îngrijeşte sute de persoane fără adăpost

Adevarul.ro: Îngerul oamenilor fără adăpost. Bihoreanul Viorel Paşca, de opt ani în slujba persoanelor abandonate de familie

Publicitate