Teologia rugăciunii… la evanghelici?

rugaciune-21dec2014

http://www.betel.ro/presedintele-rugaciunilor-noastre

Unul dintre pastorii Bisericii Baptiste Betel din Timișoara, Samy Tuțac, a lansat un Apel către Bisericile din țară și Diaspora / apel la toate Bisericile din România / apel către toate bisericile române, cu ocazia jurămîntului de președinte al lui Klaus Iohannis.

Apelul a fost deja prizat în blogosfera evanghelică și pe Facebook, cam în același stil în care se prizează alte apeluri asemănătoare, precum rugăciunea pentru Ierusalim sau alte zile de rugăciune.

De data aceasta nu e vorba de o zi de rugăciune, ci de un moment de rugăciune, la ora 12.00.

Chestiunea mi-a atras atenția din mai multe motive, unul fiind faptul că apelul e semnat de același autor al unui alt apel, înainte de alegerile din noiembrie: Rugăciune pentru țară.

Atunci am dat replica prin postarea:

Să ne rugăm pentru conducătorii României? Pentru mincinoși, hoți și curvari?

Replica mea nu era îndreptată împotriva autorului, ci era un exercițiu de reflecție și comunicare (publică) a unor aspecte inspirate de interacțiunea cu acel apel.

Nici acum replica mea nu este îndreptată împotriva autorului, ci este un exercițiu de reflecție și comunicare, o colecție de interogații care sînt iscate de încă un apel. Nu consider a fi neinspirată propunerea lui Samy Tuțac, mă întreb chiar dacă nu ar trebui SLUJBA (liturgică?) să conțină în fiecare duminică un astfel de moment de rugăciune.

Dar ca să mă întreb, dar mai ales ca să mă îndrept spre un răspuns, nu am nevoie de o… teologie a rugăciunii?

Din mai multe motive, inclusiv personale, în ultimii ani atenția mi-a fost canalizată (și) spre această chestiune: teologia rugăciunii.

De ani buni, eu mă rog în public cu ochii deschiși și cu mîna la inimă. Stilul acesta nu e caracteristic rugăciunii evanghelicilor (și poate nici altora, nu am cercetat chestiunea).

De asemenea, am învățat-o pe fetița mea să se roage înainte de masă, mulțumind pentru ce este pe masă.

Astfel, rugăciunile ei sînt de felul: Doamne Isuse, îți mulțumim pentru ciorbă, pentru smîntînă și pentru ardei iute. (septembrie 2010, cînd avea aproape 8 ani).

Sau:

Am o profundă senzaţie că rugăciunile acestea „copilărești” sînt de un miros plăcut înaintea lui Dumnezeu, de o mireasmă mult mai proaspătă decît rugăciunile „mature”.

Totuşi, e clar că nu ne putem ruga la fel de subţire în anii maturităţii noastre spirituale precum în anii copilăriei spirituale.

Ca să rămîn la exemplul Andreei, care acum are 12 ani, îşi dă seama că rugăciunile ei scurte, înainte de masă, în 3 puncte, sînt subţiri. Uneori chiar mă întreabă: A fost rugăciune de 8 ani, nu? Iar eu hohotesc: A fost de 3 ani!… :)))

Un motiv pentru care am inserat exemplele cu rugăciunile Andreei (în afară că sînt haioase și că îmi place să le dau exemplu) este pentru a instaura o anumită atmosferă necesară demersului meu. Postarea mea are accente teologice, dar nu este destinată a fi un articol pentru o revistă religioasă, nici o postare a unui blogger încrîncenat, care dă în dreapta și stînga cu versete biblice, crezînd că astfel e mai convingător și că IDEILE prezentate ar avea mai multă legitimitate.

Ceea ce eu doresc să fac este să pun în discuție (dezbatere ar fi un cuvînt pretențios) modul în care ne rugăm. S-a întîmpat că în ultimii ani am citit cîte ceva despre rugăciune, dar am și experiența multor ani din mediul evanghelic. Nu în ultimul rînd am o oarecare experiență personală (sau lipsă de experiență personală), mă gîndesc că Tăticu nu poate să se mulțumească cu rugăciunile mele scurte, în 3 puncte, înainte de a mă înfrunta din tot ceea ce îmi dă El: ființa, viața, mișcarea.

Unul din modurile mai creative de rugăciune a fost să fac catrene sau rugăciuni scrise (uneori după ce le-am rostit la biserică – Rugăciune de aderare, pe care le-am afișat pe Internet. Aici însă se ridică întrebarea: Cînd ne rugăm (în catrene) în public, ne rugăm pentru Dumnezeu sau pentru oameni? Răspunsul e ȘI ȘI. Măsura în care ne orientăm dă măsura autenticității noastre sau a ipocriziei noastre.

Revin însă la sfera și atmosfera postării mele. Intenția mea este să gîndesc cu voce tare, la nivelul popular, clișeistic, despre rugăciune. Cum am tendiția deseori să devin sobru în anumite exprimări, țin de data asta să accentuez faptul că nu doresc să am formule pedagogice în chestiunea rugăciunii, dar consider foarte important pentru credincioșii din bisericile evanghelice să depășească nivelul CLIȘEELOR (și) în domniul rugăciunii.

Avem nevoie de clișee, cum avem rutina zilnică în multe aspecte ale vieții noastre, dar trebuie să tindem spre depășirea lor, și să fim interesați de IDEI.

Drumul către IDEI (axiome, doctrine, crezuri, mărturisiri de credință, declarații, legăminte) este pavat cu interogații, cu răspunsuri de etapă, cu formule care trebuie reformulate, cu exerciții biblice, dar mai ales TEOLOGICE.

De ce TEOLOGICE, şi doar biblice?

Pentru că fenomenul evanghelic prezintă cîteva caracteristici care ar trebui să ne îngrijoreze:

Idolatria textuală

Cel puțin pentru baptiști, dacă nu și pentru ceilalți evanghelici, TEXTUL e autoritatea finală.

Adică, degeaba construiești un argument ideatic (doctrinar), eclesiologic sau hristologic, despre Sfânta Treime sau despre sacramente / SIMBOLE, dacă nu vii cu texte „CLARE”, unde să scrie NEGRU PE ALB ce și cum.

Într-o dispută evanghelică, de obicei cel care apelează primul la citarea textuală are șansele să se impună. :)

Consider că baptiștii sînt mai experimentați în interacțiunea cu textul biblic și, în general, mai disciplinați, atît în studiu cît și în viața eclesială, decît celelalte ramuri neo-protestante. Îi laud pentru asta!

Dar nu îi laud pentru… încremenirea în proiect.

Și azi, ca și pe vremea lui Isus, există același pericol al biblismului idolatru, din nevoia acută de legitimare a autorității IDEATICE (și social-confesionale). Cercetarea Scripturilor este vitală, dar e cu adevărat folositoare doar dacă Îl găsim acolo pe Domnul Scripturilor (vezi Ioan 5:39).

Pocăiții se închină TEXTULUI biblic, creștinii se închină DOMNULUI textului biblic.

Biblic, dar mai ales TEOLOGIC, credem nu doar într-un Dumnezeu unic, ci într-un Dumnezeu TRIUNIC. Doctrina Sfintei Treimi este fundamentală în toate ramurile creștinismului. Dar care, nu-i așa?, rămîne un mister și una dintre cele mai mari provocări pentru credința umanoizilor. Pare mai ușor să fii omorît pentru Hristos decît să articulezi IDEI coerente despre Dumnezeul în care crezi.

De ce creștinii care sînt omorîți pentru credința în Isus Hristos sînt considerați martiri, dar cei care își consumă viața trudind din greu pentru a scrie despre Sfînta Treime nu sînt considerați martiri?

Interpretarea textuală

Nu avem acces la ADEVĂR decît prin interpretare.

În funcție de cine e Isus pentru fiecare dintre noi, viața noastră capătă dimensiuni social-confesionale de diverse tipuri.

Într-o foarte interesantă carte, Iisus de-a lungul secolelor, Jaroslav Pelikan – una dintre cele mai celebre figuri teologice, pentru mulți ani pastor luteran, apoi convertit la ortodoxie – reconstituie modul în care fiecare epocă și-a creat, după chipul și asemănarea sa, propria imagine a Mântuitorului. Astfel, prin secolul al III-lea, Hristos era conceput ca Regele regilor, după anul 1.000 ca Monahul care stăpînește lumea, Omul universal în vremea Renașterii, Eliberatorul în secolul al XX-lea.

Dacă oamenii l-au interpretat pe Isus, nu-i așa că vor interpreta și rugăciunea?

Ce e rugăciunea? și Cum să ne rugăm? rămîn chestiuni extrem de importante pentru viața creștină.

Interpretarea textului biblic ar trebui să fie vocație individuală sau comunitară? ȘI ȘI!

Dar n-ar trebui să fie mulți învățători,, nu? :)

Dintre interpretările care ne sînt vîrîte sub nas, pe care o alegem? Iată o trudă existențială, cu consecințe veșnice, care are de a face cu jugul lui Hristos, în care ne-am băgat de bunp voie. Ba chiar cu bucurie! Sarcină ușoară?… Hm!…

O altă chestiune, de ordin istoric, care ține de interpretarea textului, e următoarea: acum 100 de ani, 90 la sută dintre români erau analfabeți? CUM au cunoscut Vestea Bună, prin ce interpretare, prin ce management eclesial?

Indulgența textuală

Biblia nu a fost scrisă pe versete și capitole, ci pe IDEI, concepte. Ba, dacă e să-l luăm în seamă pe Stanley Hauerwas, „esenţa credinţei creştine nu constă în dogmele sale, ci în naraţiune. Dogmele sunt cele care revendică adevărurile universale, în vreme ce naraţiunea este îndreptată înspre contingenţe, înspre lumi diferite.”

Cînd ne rugăm, ne rugăm smiorcăindu-ne, închinîndu-ne ca în fața unui idol, care TREBUIE să ne împlinească nevoile noastre, ba chiar să ne asculte cum ne psihanalizăm, sau ne întemeiem rugăciune pe dogmele creștine? Uneori am impresia că rugăciunea e o acțiune parabisericească. Nu reușește biserica să facă ceva sau nu ne place cum face, lasă că venim noi înaintea lui Dumnezeu cu cereri și mijlociri…

Sau să ne închinăm întemeindu-ne rugăciunea pe narațiunea biblică – Istoria Răscumpărării?

Atunci cînd pocăiții folosesc versetele pentru îngînarea unor CLIȘEE, unor formule „magice”, se poate observa cum îmblînzesc zicerea în favoare personală. Unde e… naraţiunea? Ca bază IDEATICĂ.

Anul acesta am menționat despre activismul non-ideatic al pocăiților. În mod similar, se poate observa rugăciunea non-ideatică.

Biblia e Cartea Sîngelui. Aspectul acesta fundamental al Bibliei e în mod consecvent evitat de mentalitatea prea puțin TEOLOGICĂ a masei de evanghelici. După mintea multor pocăiți, Biblia ar trebui repovestită pentru ochi micuți (ceea ce se și întîmplă).

Ioan 3:16, Psalmul 23, 1 Corinteni 13 devin nu doar pasaje preferate, ci CLIȘEE, care se interpun la un moment dat între mintea-metanoia și IDEI TEOLOGICE.

Îmblînzirea textului întru clișeizare am numit-o INDULGENȚA textuală.

În primul rînd pentru că cei care practică clișeizarea textuală se comportă indulgent cu ei înșiși (și, aproape sigur, exigent cu alții), dar termenul indică și practica indulgențelor din vremea lui Luther. În mod similar, pocăiții apelează la textul biblic, dar și la rugăciune, cu o mentalitate care invocă indulgența.

Narațiunea biblică nu are un astfel de caracter – Biblia nu evită să indice aspecte cu totul reprobabile, jenante pentru noi numai să le citim și să le menționăm, darămite să le integrăm într-o TEOLOGIE de tip narativ, mai puțin de tip dogmatic.

Cultura biblică nu se dobîndește doar citind, ci interacționînd cu IDEILE, cu narațiunea biblică. Ar fi cu totul ridicol să credem că cel care citește cărțile lui Patapievici dobîndește IDEILE patapieviciene. Cu atît mai mult în cazul colecției scripturale de 66 de cărți, pe care o consider cu mult mai grea decît colecția de cărți ale lui Patapievici, sau, în limbaj clișeistic, cu mult mai profundă decît suma ideilor conaționalului nostru celebru.

Isus nu a venit cu un mesaj total nou, ci a construit pe IDEI pe care evreii le dobîndiseră printr-o cultură a Scripturii, insuflată nu în mod academic, ci în mod existențial, spiritual, cu aplicații concrete dar și cu o metafizică necesară viețuirii și mărturiei printre popoare.

Isus nu este însă doar blîndul Păstor, pe care odată l-am văzut trecînd, ci Cel căruia I S-a dat putere în cer și pe pămînt. Isus nu este doar oaspetele de soi al Betaniilor și Zacheilor, ci cel care e părăsit de toți, inclusiv de… Dumnezeu!

Isus nu este doar Domnul Păcii, ci Cel care a venit să aducă… sabia. Rudele lui nu sînt cei de-un sînge cu El, cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu ȘI-L ÎMPLINESC!

Mesajul lui Isus nu era atît de ușor de înțeles precum am auzit că se zice în mediul evanghelic… Dimpotrivă, unii L-au părăsit întrucît nu mai puteau suportau mesajul Lui. Nici ucenicii Săi apropiați nu au înțeles multe. Unul dintre ei L-a trădat! De, politica, zic unii mai dăștepți

Mesajul actual al Eclesiei este unul diluat, îmblînzit (în sens IDEATIC), indulgent (în sens personal, dar și ghetoizat). Muzica pocăiților este non-IDEATICĂ de multe ori, este o muzică de atmoferă, nu de… SFERĂ!

De atîtea ori pocăiții afișează sloganul Dumnezeu este dragoste, „uitînd” să proclame SFINȚENIA Lui și faptul că e Adevărul și foc mistuitor.

În interiorul Bisericii Emanuel din Oradea se întîlnește probabil cel mai mare slogan de acest fel, literele imense ieșind în evidență pe peretele alb, în schimb pe amvon scrie Cuvîntul Tău este adevărul cu litere mult mai mici şi care au mult mai puţin vizibilitate, deoarece nu beneficiază de contrast.

MOMENTELE publice ale pocăiților nu devin EVENIMENŢIALE (precum pe drumul Damascului sau pe Emausului) din cauză că se păstrează registrul CLIȘEISTIC, în detrimentul celui IDEATIC – întrebări precum „Cine ești Tu, Doamne?” și „Doamne, ce vrei Tu să fac?” nu mai sînt prioritare, de vreme ce există CLIȘEUL că știm deja cine e Domnul și ce vrea să facem.

Pilat a ratat evenimențialul, cînd a pus întrebarea „Ce este adevărul?”.

Pe drumul Emausului, Cleopa reprezenta CLIȘEUL, de tipul „Păi toți știm ce s-a întîmplat în zilele acestea în Ierusalim.”

Ei bine, la un moment dat, lui și tovarășului său de drum LI S-AU DESCHIS OCHII – momentul s-a transformat în… EVENIMENT!

EVENIMENTELE au consecințe, nu momentele.

Pe un alt drum, de la Ierusalim la Gaza, Filip îl luminează pe famenul etiopian propovăduindu-l pe Isus pornind de la Scriptura lui Isaia.

Evenimențialul are de a face cu iluminarea, cu momentul adevărului, cu declișeizarea!

Și nu vi se pare că multe EVENIMENTE se întîmplă undeva… pe drum?

Nu într-o locație, ci pe o direcție!… O direcție care devine VECTOR!

Comparați cu starea ghetoizată a bisericilor evanghelice, locații care consumă timp, resurse, relații, fără a oferi prea mult EVENIMENȚIAL.

Așadar, atunci cînd TEXTUL devinde pretext de 1) idolatrie, 2) interpretare (abuzivă), 3) indulgență, nu e de mirare că rugăciunea devine și ea clișeizată, situată pe axa momentelor, nu pe axa EVENIMENTELOR.

Rugăciunea însă pare mai degrabă un DRUM decît o locație, un proces mai degrabă decît un moment liturgic, o deschidere a minții și a inimii întru pricepere, iluminare, răscumpărare a kairos-ului.

Pentru a face trecerea de la chestiunile de mai sus, legate de TEXT, la cele legate de RUGĂCIUNE, vă propun un interludiu cu rugăciuni ale Andreei:

16.04.2010
Doamne Isuse, îți mulțumim pentru mîncare, și pentru că o să mă fac bine, și pentru că am avut bani să ne cumpărăm masa și scaunele.

24.12.2010
Doamne Isuse, mulțumim pentru cîrnați, pentru murătură, și să-l ajuți pe Moș Crăciun să meargă pe unde are de mers.

04.02.2011
Doamne Isuse, îți mulțumim pentru orez și pentru carnea care a fost ieri.

16.07.2012
Doamne Isuse, mulțumim pentru șnițel, pentru biscuiți și pentru sare.

O dată cu creşterea în statură şi în înţelepciune, înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu, nu-i așa că Andreea ar trebui să renunțe să-l mai amintească pe Moș Crăciun în rugăciune?

Ba chiar și în mentalul ei trebuie să capete tot mai puțină importanță, doară știe că nu există Moș Crăciun, dar e un parametru al culturii occidentale care ne invadează mentalul. I-am spus și că Moș Crăciun era verde, e roșu doar de vreo 100 de ani, de cînd o campanie Coca Cola l-a înroșit. :)

Cîte clișee colorate, înroșite, nu există la pocăiți…

Este evident clișeul folosit de apelul lui Samy Tuțac: Trebuie să ne rugăm pentru conducătorii țării! La ora 12.00!

DE CE? La o droaie de lucruri punem întrebarea asta în viața, dar parcă nu mai avem resurse să o facem și în cazul unor astfel de CLIȘEE.

Păi așa scrie în Biblie – parcă aud cum bate creierul vostru la mașina de trans-scris versete.

Păi scrie în Biblie și ca bolnavul (creștin) să cheme pe PRESBITERII Bisericii să se roage pentru ei, DUPĂ ce îl ung cu untdelemn în Numele Domnului!

Așa fac pocăiții?

Păi, în cel mai bun caz, DIACONII trimit prin rude medicamente primite ca ajutoare din străinătate…

Și cîte nu mai scrie în Biblie…

Pavel oferă următoarea motivație pentru rugăciunea pentru conducătorii țării: „ca să putem duce astfel o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și cu toată cinstea”.

Rugăciunea pentru conducătorii ţării pentru al cui folos e făcută? În contextul imediat, pentru creştini, ca să ducă ASTFEL o viaţă care apare cu totul ciudată în epoca aceea istorică, cînd Imperiul Roman cucerea tot ce se putea cuceri, iar creştinii treceau, împărat după împărat, prin progoniri şi martiraj.

Cum dracu să te rogi pentru duşmanul tău, care îți va da soția la lei, pentru distracția vulgului și popularitatea conducătorilor țării?

Sau: Bun, trebuie să te rogi pentru dușmanii tăi, dar e același tip de rugăciune ca și pentru sfinții care trăiesc CU TOATĂ EVLAVIA și CU TOATĂ CINSTEA?

Tipul ăsta, cetățean roman, e cool: Pe Imeneu și Alexandru, căzuți de la credință, îi dă pe mîna Satanei, ca să se învețe să nu hulească, dar îi pune pe creștini să se roage pentru dregătorii corupți și perverși.

De observat că ÎNAINTE de a ne ruga pentru împărați și dregători ni se oferă privilegiul de a ne ruga PENTRU TOȚI OAMENII. La ce oră fix să ne rugăm pentru toți oamenii?

Încă două versete, și aflăm MOTIVUL: Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, voiește ca toți oamenii să fie mîntuiți și să vină la cunoștința adevărului.

În Romani 13 găsim un alt text celebru referitor la stăpîniri – Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte…

Nu pot decît să zîmbesc!…

În felul acesta, după o interpretare literală, creștinii nu au cum să participe la schimbarea de regimuri politice.

Iar dacă participă la marșuri de protest, nu înseamnă că nu sînt supuși autorităților?

Dacă-mi aduc bine amine, Richard Wurmbrand, pastor luteran larg agreat în bisericile neo-protestanților, avea o altă interpretare, nu literală. Păi cum să te supui conducătorilor comunişti, care propagă ateismul?

Chiar și Samy Tuțac, în primul său apel, menționa, din Mica, 6 calități pe care trebuie să le îndeplinească liderii de pretutindeni: dreptate, înțelepciune, onestitate, influență pozitivă, puritate personală, protecția săracilor și a celor fără apărare.

Încă de atunci, din 23 octombrie 2014, m-am întrebat: Să mă rog pentru un căcat de om?

Păi nu scrie să ne rugăm pentru TOȚI oamenii? Și să ne rugăm pentru conducători?

Pentru TOTI oamenii același tip de rugăciune?

Pentru TOȚI conducătorii același tip de rugăciune?

Dacă cîștiga alegerile Ponta, trebuia să se roage bisericile azi pentru el, la ora 12.00?

Dacă îmi aduc bine aminte, și pe vremea lui Ceaușescu erau îndemnați credincioșii evanghelici să se roage pentru autorități, în baza acelorași versete din epistolele lui Pavel.

Azi, dacă era reales Ceaușescu, la ora 12.00 trebuia să se roage bisericile pentru el?

Dar dacă l-am fi avut rege pe Solomon, care avea o pulă iubăreață, azi la 12.00 trebuia să se roage bisericile pentru el, la ora 12.00?

Iar și iar trebuie să revenim la întrebarea: Ce este rugăciunea?

O stare de vorbă cu Dumnezeu – iată un CLIȘEU binecunoscut.

Păi dacă e o stare de vorbă cu Dumnezeu, atunci o să-i spun ce căcat de om e Ponta și o să mă rog să ne scape Dumnezeu, precum zis-a și Valentin Dedu: Doamne, scapă-ne de Ponta!

Pastorul ăsta nu știe că trebuie să se roage pentru conducători? Ce se bagă în politică?

Iată însă o definiție a rugăciunii pe care o propune Nicolae Moldoveanu: „Adevărata rugăciune este numai atunci când te eliberezi de toţi şi toate (scoţi lumea afară – și cea religioasă – F. Ap. 9:40), ca să poți avea legătura direct cu Dumnezeu. Toată lumea gândurilor și planurilor tale te poate împiedica să ajungi la rugăciunea adevărată.”

Hm… Nu vrea prea mult Nicolae Moldoveanu?

Poate doar cîțiva oameni, care au trecut prin experiențe cu totul dramatice, au avut parte de o astfel de experiență mistică.

Noi, ceilalți, sîntem în zona terestră, unde avem preocupări legate de supraviețuire, prosperitate, familie, președintele țării…

Ana, cînd se ruga Domnului să aibă un copil, nu avea o rugăciune autentică?

Rugăciunea înseamnă legătura cu Dumnezeu care exclude „toată lumea gîndurilor și planurilor MELE”?

A ne ruga pentru conducători nu are de a face cu „lumea gîndurilor și planurilor” NOASTRE?

Rugați-vă neîncetat (1 Tesaloniceni 5:17) – cel mai obraznic verset scurt din Biblie. :)

Cum adică să te rogi neîncetat? O fi ceva greșit la traducere…

Daaaa?…

Păi și în Vechiul Testament avem formule TOTALE: Omul care își găsește plăcerea în Legea Domnului ZI ȘI NOAPTE cugetă la Legea Lui! – Ps. 1.

Punerea în practică a unei indicații de felul acesta calcă în picioare alte indicații, precum Tot ce faceți să faceți ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, adică ai o slujbă, unde trebuie să te gîndești la ce ai de făcut, nu la Legea Domnului, nici să stai 8 ore cu ochii închiși să te rogi, că nu de-aia ai fost angajat!

Nici cu copiii n-ai avea timp să stai, pentru că te rogi neîncetat. De fapt, de unde copii, dacă nu îi faci? Doară tu te rogi neîncetat și, supereroic, pe deasupra, concomitent, te și gîndești zi și noapte la Legea Domnului.

De toată minunea o asemenea gîndire, nu?

Dar de cînd s-a liberalizat piața hermeneutică, de la pocăiți m-aștept la orice!…

Formula „Rugați-vă neîncetat” indică că rugăciunea nu e un moment, ci o… STARE! O atitudine interioară, o metafizică profundă, un exercițiu spiritual.

Philip Yancey, în Rugăciunea (Kerigma, 2008): „Dacă rugăciunea reprezintă locul unde făptura umană se întâlnește cu Dumnezeu, înseamnă că trebuie să aflu mai multe despre rugăciune. Cele mai mari frământări din viața mea de creștin gravitează în jurul acelorași două teme: de ce nu acționează Dumnezeu ala cum am vrea noi și de ce nu acționez eu așa cum ar dori El. Rugăciunea este tocmai punctul de convergență al celor două teme.”

Richard Foster, în mult apreciata carte a sa, Rugăciunea, prezintă 21 de feluri de rugăciuni – rugăciunea ne renunțare, rugăciunea legămîntului, rugpciunea de adorare, rugăciunea neîncetată, rugăciunea petiționară, rugăciunea suferinței etc.

Mă întreb oare ce fel de rugăciune au înălțat bisericile la ora 12.00?

Cred că cel mai important aspect este ca o astfel de rugăciune să fie TEOLOGICĂ.

Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frîngerea pîinii și în rugăciuni. – Fapte 2:42

Cel puțin aparent, rugăciunile, într-adevăr, se fac la sfîrșitul întrunirilor eclesiale. (Atunci de ce ora de rugăciune e la început?)

O astfel de rugăciune, precum cea de la ora 12.00 – cînd încă Iohannis nici nu jurase, nici Patriarhul României nu rostise binecuvîntarea (am fost mirat de monotonia formulei de binecuvîntare) – s-a făcut avînd ca motivație DOAR cele două versete din 1 Timotei sau fiind motivată TEOLOGIC, avînd în vedere mai multe aspecte care trebuie avute în vedere atunci cînd ne rugăm, mai ales comunitar?

Laurențiu Balcan crede că „rugăciunea în comun este cea mai eficientă metodă de rugăciune a Bisericii”, oferind argumente biblice (a se citi: versete biblice), dar nu TEOLOGICE.

Dacă „Casa Tatălui Meu se va chema o casă de rugăciune”, după cum amintește Laurențiu Balcan, atunci „Rugați-vă neîncetat” des-face casa de rugăciune, ca locație, și o re-face ca organism, precum și chestiunea Stop mersului la biserică.

Apelez la un citat din Foster, pentru a face cîteva remarci referitoare la rugăciunea în plenul bisericii:

„Cea mai obișnuită poziție pentru rugăciune întâlnită în Biblie este: culcat cu totul la pământ, cu mâinile întinse în lateral. O a doua poziție des întâlnită este cu mâinile ridicate și palmele în sus. Poziția cea mai familiară nouă – cu mâinile împreunate și ochii închiși – nu se regăsește nicăieri în Scriptură. Asta nu înseamnă că primele două poziții amintite sunt potrivite, iar a treia nepotrivită, însă observația aceasta ar trebui să ne dea libertatea de a folosi orice limbaj al trupului care este potrivit experienței de rugăciune în care pătrundem.”

În multe biserici evanghelice a trecut vremea cînd credincioşii se plecau pe genunchi. Eram copil și nu-mi plăceau aceste ore de rugăciune, dar înțelegeam totuși că sînt importante pentru biserică. Am ajuns să le regret. Pocăiții de azi au ajuns așa de bine îmbrăcați și așa comozi că nu se mai pleacă pe genunchi, decît dacă le e copilul bolnav sau vreau cu tot dinadinsul viza pentru Occident.

Foster ne aduce aminte că închinarea înaintea lui Dumnezeu se făcea chiar într-un mod radical, în ceea ce privește poziția trupului.

Să ne rugăm pentru Iohannis, dar să nu-l băgăm atîta în seamă, că e doar un om, și probabil ne va dezamăgi și el, mai repede sau mai tîrziu.

Să ne rugăm nu doar pentru președintele țării, ci și pentru primari și pentru directorii de școli, pentru diverse persoane aflate în poziții de conducere.

Să ne rugăm pentru TOȚI oamenii. Și vom putea să creștem numărul oamenilor pentru care ne rugăm dacă vom scădea numărul cîntărilor pe care le cîntăm.

În ceea ce privește iubirea de oameni, ea pare a fi, conform 2 Petru 1, la capătul unui lanț de discipline spirituale:

Dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrînarea; cu înfranarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni.

Ioan Botezătorul îi trimitea pe oameni să facă FAPTE vrednice de pocăință.

Și același Ioan Botezătorul s-a implicat în politică de pe poziții morale!

Am remarcat în numeroase rînduri că pocăiții sînt deseori dornici să se roage (dacă sînt stîrniți, nu și tinerii, ăștia tot cu cîntatul) decît să se implice concret în chestiuni social-politice. De asemenea, am remarcat că, atunci cînd nu mai știu ce să zică, ce să facă, pocăiții o tulesc la rugăciune, de parcă rugăciunea ar fi un talisman, ultimul, care le poate REZOLVA problema.

Păi cum rămîne cu învățătura apostolilor, cu olegătura frățească, cu frîngerea pîinii?

Creștinismul este o religie personală, dar nu una privată.

Rugăciunea de la ora 12.00 nu e cumva mai degrabă un semn al neimplicării decît un semn al implicării?

DE CE nu există articole ale pocăiților în presa națională și locală, în revistele de cultură, care să abordeze diverse aspecte ale societății din punct de vedere al învățăturii creștine?

Cîte luări de poziție la adresa filmelor, muzicii, cărților – toate acestea influențînd imens societatea la nivelul IDEILOR – au pocăiții?

De fapt, pocăiții nu sînt pregătiți pentru spațiul public. Bisericile evanghelice sînt ghetoizate, caracterizate de activism non-ideatic, modernizărea lor însemnînd nu de puține ori de fapt aceeași Mărie cu altă pălărie.

Pastorul Samy Tuțac a făcut o propovare, în două rînduri, bisercilor evanghelice, pe care acestea ar trebui să o ia în serios. Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece, știm doar cîte situații conflictuale sînt în cadrul mișcărilor baptiste și penticostale.

Cea mai mare provocare care se iscă din apelurile pastorului timișorean nu este cea legată de solidaritate în jurul unei ore sau a unei anumite zile. Cea mai mare provocare are de a face cu dimensiunea TEOLOGICĂ a rugăciunii.

La fel cum dărnicia creștină nu se face în spirit contabilicesc (am 100 de lei, pot să dau și eu 1 leu) sau în spirit mediatic (doară trebuie să pun și eu ceva, că mă văd ceilalți dacă și cît pun), ci conform învățăturii și practicii creștine, la fel, rugăciunea nu poate să evite exercițiul TEOLOGIC.

Cei care afirmă că sînt născuți din nou, avînd în vedere întîlnirea personală cu Isus, vor trebui să se întîlnească și cu Sfânta Treime. Dacă pe Isus creștinii îl SIMT oarecum mai „accesibil” (Andreea se adresa în rugăciune Domnului Isus, cum învățase la grupa de copii, la biserică), Sfînta Treime e un concept dogmatic care implică mister şi, neapărat, TEOLOGIE, nu doar cîteva versete citate (uneori fără context).

Să ne rugăm Tatălui, în numele Fiului, prin Duhul Sfînt.

Și nu pentru un Crăciun fericit și Domnul Isus să-l ajute pe Moș Crăciun să meargă pe unde are de mers, ci pentru cauze nobile.

Să dăm un pahar de apă în numele lui Isus capătă o dimensiune spirituală, să umblăm cu Sorcova vesela nu!

Să căutăm bunăvoința Domnului ÎN MOD CORECT, și nu a oamenilor, e o socoteală bună pentru viața asta, dar mai ales pentru viața veșnică.

Lucrurile care se văd sînt trecătoare, lucrurile care nu se văd sînt veșnice.

În lumina celor spuse în această postare amplă, mi-e greu să cred că rugăciunea de la ora 12.00 e mai mult decît un lucru care se vede.

Nu spun că nu sînt necesare astfel de inițiative, dar mă îngrijorează activismul non-ideatic al pocăiților, lipsa de discernămînt TEOLOGIC, mai mult atmosferă decît… SFERĂ.

Cum spuneam cu altă ocazie, muzica a ajuns un teren minat pentru evanghelici, care îi acordă un spațiu imens, în detrimentul învățăturii creștine, al doctrinelor și dezbaterilor teologice. Creștinismul evanghelic a ajuns un casetofon uriaș, în detrimentul unei Biblii de buzunar…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: