Pseudo-decalog al dialecticii bisericii-edificiu – Alin Cristea

Articolul a apărut în revista electronică Confesionala, Nr. 12 / 2004

Ca exprimare a Bisericii-organism istorico-escatologic, biserica-edificiu trebuie să conţină cele două valenţe – a veacului în care trăim şi a veacului ce va să vie: un edificiu aşezat în spaţiu istoric, dar cu o dimensiune care aparţine unui alt tărîm. O realitate vizibilă şi invizibilă în acelaşi timp. Edificiul ca apofatism: o arhitectură care vorbeşte şi prin tăcere.

O clădire care poate fi recunoscută drept biserică după edificiul în sine, şi nu după vreun semn simbolic. O clădire simbolică, nu una ataşată unui semn simbolic. Şi pietrele vor striga!

O biserică românească pentru români în România. Un edificiu a cărui contemporaneitate este rezultat nu al revoluţiei, ci al evoluţiei tradiţiei, al continuităţii unui popor european. O bucată de înţelepciune dată de Dumnezeu oricărui popor.

O casă de rugăciune, un spaţiu de reculegere, şi nu de prelegere, un altar al închinării şi al laudei. Un loc de adunare mai mult decît un loc de întîlnire. Un loc al interiorităţii şi de manifestare a ei: edificiul ca măsură a spaţialităţii interioare, edificiul ca perimetru al ritualului.

Un loc de refugiu şi exil: discontinuitate a vieţii cotidiene, diminuare a fluxului terestru, edificiul ca mănăstire, unde omul se refugiază spre a-şi regăsi rădăcinile divine. Edificiul ca spaţiu al exilului asumat, chemînd omul la a-şi asuma natura de homo viator.

O casă a luminii şi a luminii pe care o dă lumina, a luminii care vine pe drumul luminii: o casă a luminozităţii. Ochii omului sînt neadaptaţi la Lumină: Saul pe drumul Damascului. Edificiul ca vorbire a luminii, nu penitenciar al luminii, nu joc al luminii, nu creaţie autohtonă a unei emanaţii: edificiul ca lăcaş al luminii, locul pe care se aşează lumina, spaţiul de odihnă al luminii.

Un edificiu care să exprime suveranitatea Tatălui, chenoza Fiului şi dinamica Duhului: măreţie în simplitate, dragostea Regelui, disponibilitatea de slujire a Fiinţei, prospeţime şi nuanţele Infinitului.

O casă a păcii: absorbţia extremelor, puterea păcii, împăcare mai mult decît esteticizare.

Un cămin a cărui primă caracteristică este ospitalitatea. Un loc intim care invită, al cărui spaţiu este încărcat cu semnificaţie. Căminul este în primul rînd o uşă.

Funcţionalitate, dar mai ales identitate.

O casă neterminată: nu spaţiu dotat, ci închegat, organicitate, care se dezvoltă, identitate prin expresivitate şi multiplicitate. Casă nesfîrşită, pentru că şi dorul după veşnicie este nesfîrşit: edificiul ca înveşnicire. A omului. Orice altă construcţie va arde cu trosnet.