Atenție la lipsa de mînie – Replică unui articol apărut pe blogul lui Daniel Brânzei

barzilaiendan.com/2015/08/24/nestapanirea-de-sine

Cică: „Mânia este un vânt rece care curând stinge candela raţiunii şi a bunei judecăţi.”

„Mîniaţi-vă, şi nu păcătuiţi.” (Efeseni 4:26) – Este evident că AICI îndemnul nu este „Nu vă mîniați”, ci accentul cade pe chestiunea păcatului.

În altă parte apare îndemnul: „Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.” (Efes.4:31)

Dar atunci de ce doar MÎNIA este prezentată, de atîtea ori, în culori sumbre, nu și… clevetirea?

De ce nu e condamnată și ORICE STRIGARE la pachet cu orice mînie?

Cînd citim că Dumnezeu s-a mîniat, doară nu ne gîndim că a păcătuit…

Cînd citim că Isus s-a mîniat și a zis: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți; căci Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei.” (Marcu 10:14), doară nu ne gîndim că a păcătuit…

Iată că formula „Izbucnirile nu fac altceva decât să creeze noi lupte şi amărăciuni.” nu exprimă o realitate amplă.

A, dacă o luăm împreună cu formula de dinainte – „Nimica bun nu poate fi realizat prin mânia scăpată de sub control.” -, atunci, da, are sens. Dar formula ACEASTA limitează perimetrul la care se referea cealală formulă.

Pentru că nu apare doar cuvîntul MÂNIE, ci sintagma „mînia scăpată de sub control”.

Și în pasajul ultim se face o distincție între mînie și „mînia păcătoasă”:

„Mânia păcătoasă poate repede să ducă la situaţii care să nu mai poată fi stăpânite.”

Autorul ar fi putut spune simplu: mînia. Aşa cum a făcut-o în primul paragraf.

Dar în 2 locuri el alege să adauge ceva lîngă cuvîntul mînie: 1) mînia scăpată de sub control, 2) mînia păcătoasă.

În Numeri 25 citim cum Fineas a luat o suliță și a străpuns prin pîntece pe doi, un bărbat dintre copiii lui Israel și o madianită.

(Ne este greu să ne imaginăm că i-ar fi lovit cu calm, cu politețe, cu spirit tolerant de convingere…)

Ceea ce este important e faptul că ASTFEL Fineas a abătut mînia lui Dumnezeu.

Așadar, avem nevoie de cel puțin două categorii în legătură cu conceptul de mînie: 1) mînia păcătoasă și 2) mînia nepăcătoasă.

(Și, hei, Fineas, pe tine nu te-a învățat nimeni porunca SĂ NU UCIZI?)

Iată reacția lui Dumnezeu:

„Fineas, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abătut mînia Mea de la copiii lui Israel, prin rîvna pe care a avut-o pentru Mine în mijlocul lor; și n-am nimicit, în mînia Mea, pe copiii lui Israel.

De aceea să spui că închei cu el un legămînt de pace.

Acesta va fi pentru el şi pentru sămînţa lui după el legămîntul unei preoţii veşnice, pentru că a fost plin de rîvnă pentru Dumnezeul lui și a făcut ispășire pentru copiii lui Israel.”

Evanghelicii au deseori o teologie slabă, incompletă, atunci cînd îl prezintă pe Dumnezeu DOAR a fi dragoste și nu vorbesc despre MÎNIA lui Dumnezeu.

„Mînia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oriăarei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor.” (Romani 1:18)

De asemenea, superficialitatea teologiei de masă de tip evanghelic constă în accentul pe cum ar trebui să fie omul nou, cînd de fapt accentul ar trebui să cadă pe caracterul neschimbabil al lui Dumnezeu.

A-L cunoaște pe Dumnezeu tot mai mult, ceea ce oferă motivația schimbării, e MULT mai important decît a ne cunoaște tot mai mult slăbiciunile noastre umane, care duce la depresie, ba chiar la sinucidere. În cel mai bun caz, la ipocrizie, la viață dublă.

Făptura nouă se zămislește nu prin voia unui om, ci prin voia lui Dumnezeu, dar Biblia e plină de avertizări că inima omului este nespus de înșelătoare și că lupta spirituală nu se dă cu tinerei care se hrănesc cu lapte.

De asemenea, Biblia e plină de sfaturi conform creștinii ar trebui să se îngăduie unii pe alții, să se mustre unii pe alții, să se sprijine unii pe alții.

Păi dacă pier orice mînie, orice clevetire, orice amărăciune, atunci nu mai e nevoie să se îngăduie unii pe alții, nu?

Acestea sînt standarde, nu imperative.

Din păcate, cuvintele Scripturii sînt folosite de atîtea ori pentru biciuirea celor care se hrănesc cu lapte…

Autorul articolului afirmă că Isus „nu S-a răzbunat când duşmanii L-au împroşcat cu insulte”, dar nu menţionează faptul că Isus venise pentru o anumită LUCRARE -, nici nu amintește faptul că însuși Dumnezeu a dat evreilor legile în legătură cu răzbunătorul sîngelui.

Am serioase îndoieli că formula „Cu ajutorul lui Dumnezeu, putem face pace cu cei ce ne sunt împotrivitori.” ar fi de un real folos pentru viaţa creştină.

Din nou, accentul cade pe ce ar TREBUI să facă creştinul, nu pe puterea lui Dumnezeu.

Ar fi fost mult mai potrivit versetul: „Cînd sînt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar și pe vrăjmașii lui.” (Poverbe 16:7)

Poate ar trebui să medităm mai mult la importanţa faptului de a a avea căi plăcute Domnului decît să ne tot chinuim să nu ne mîniem şi să îi iubim pe vrăjmaşi şi să facem lucruri măreţe, cînd măreţia e atributul lui Dumnezeu, nu al oamenilor.

Pe de altă parte, dacă cu ajutorul lui Dumnezeu putem face pace cu cei ce ne sînt împotrivitori, de ce dracu n-a apelat David la ajutorul lui Dumnezeu în sensul acesta, al păcii, ci a zis: „Dumnezeule, zdrobește-le dinții din gură! Smulge, Doamne, măselele acestor pui de lei!” (Psalmul 58:6) Nu putea să fie şi el mai împăciuitor?…

Nici Pavel, mare sfătos, nu s-a sfiit să-și manifeste mînia: „Schilodească-se odată cei ce vă tulbură!” (Galateni 5:12)

Avînd în vedere toate cele de mai sus, ar fi bine să fim atenţi la… lipsa de mînie!

În lumina celor de mai sus, formula finală e ridicolă – „Cei care sar în sus la mânie aterizează întotdeauna greşit.”

Nu, nu ÎNTOTDEAUNA cei care sar sus la mînie aterizeză greșit…

Unii aterizează unde trebuie – pe aerodromul planului lui Dumnezeu.

Și asta înseamnă o aterizare reușită!…

Publicitate