Despre practica excomunicării – Replică lui Vasile Filat

În articolul Cum să procedeze pastorul cu persoana care nu se conformează hotărârii de excomunicare din biserică?, din 9 octombrie 2015, Vasile Filat oferă cîteva precizări în legătură cu practica excomunicării.

Deși articolul este suficient de consistent, cu exemple, și scris probabil cu bună intenție, în același timp suferă de pedagogismul caracteristic articolelor lui Vasile Filat (și al altor pastori baptiști), avînd lacune teologice, de practică eclesială / confesională și de relaționare uman-creștină în condiții concrete.

1.

Este de apreciat, desigur, faptul că Vasile Filat accentuează faptul că „cel căzut în păcat și pus la disciplină” trebuie confruntat și îndemnat 1) „să se pocăiască din toată inima” și 2) „să se supună disciplinii care i-a fost aplicată”.

UNU

Cînd menționează expresia „cel căzut în păcat și pus la disciplină”, Vasile Filat folosește link la un alt articol al său, în care e vorba, pe scurt, despre erezia tăgăduirii învățăturii despre Sfînta Treime.

Astfel, o chestiune care este complicată, excomunicarea, devine și mai complicată, fiind augmentată cu aspectul ereziei, care este o chestiune de ÎNVĂȚĂTURĂ creștină.

Dar în primul articol exemplele pe care le folosește Vasile Filat nu se referă la erezie, ci la 1) furt și 2) relație imorală, adică chestiuni legate de PRACTICĂ creștină.

De asemenea, Vasile Filat folosește expresia „dat pe mîna Satanei”, cu link la un alt articol în care menționează că asta înseamnă „să fie dat afară din biserică, fără a avea vreo legătură cu el”.

Aşadar, o altă complicaţie a subiectului, în stil pocăiesc, cu trimiteri la… trimiteri. Şi cu explicaţii… pe scurt. Să nu ne doară cumva mintea. Sau inima…

Ca şi cum nu era de ajuns complicaţiile de mai sus, Vasile Filat mai face un link la ALT articol, intitulat „Când trebuie să-l tratăm pe un frate sau o soră ca pe un vameş şi un păcătos?”.

Iată ce scrie acolo Vasile Filat:

„…putem să-l tratăm pe cineva care se numeşte “creştin” ca şi pe un vameş şi un păcătos doar după ce l-am confruntat personal, apoi cu martori şi apoi, după ce a fost osândit de întreaga Biserică pentru faptul că nu vrea să asculte, să se pocăiască şi să se întoarcă de la păcatele în care trăieşte. Ca să înţelegem cum să ne purtăm cu fraţii şi surorile care stăruie să trăiască în păcat, trebuie să vedem…”

Sînt încîntat că se precizează că „osîndirea” are loc DOAR după 3 confruntări.

Am cele mai mari îndoieli că aceasta este practica în bisericile baptiste din Republica Moldova și din Republica România.

Voi folosi și eu exemple, din care rezultă că în bisericile baptiste PRACTICA excomunicării diferă de ÎNVĂȚĂTURA despre excomunicare.

Nu sînt încîntat că este folosit verbul „a osîndi”, ar trebui să lăsăm osîndirea în seama lui Dumnezeu.

DOI

Prima problemă teologică principală, aici, este următoarea: Există o diferență între „a cădea în păcat” și „a trăi în păcat”?

Sau, cu alt ton: Baptistul mai păcătuiește după ce s-a convertit?

Cum păcătuiește, cum îl dă biserica afară?

Cu ale ocazii, am menționat următoarea situație bizară din Mărturisirea de credință a penticostalilor din România:

În articolul 8c scrie: “Cei care sunt născuți din Dumnezeu nu păcătuiesc (1 Ioan 3:9; 5:18), iar ce ce păcătuiesc nu sunt născuți din nou (1 Ioan 3:6-10), după ce în 8b scrie: “Chiar când păcătuiește un credincios, el este îndemnat să se pocăiască de faptele săvârșite (Apocalipsa 2:5; Galateni 6:1)”.

Mai păcătuiește sau nu mai păcătuiește penticostalul?

Mărturisirea de credinţă a baptiştilor români afirmă că „păcatul e lipsa de conformitate față de legea morală a lui Dumnezeu fie într-o acțiune, dispoziție sau atitudine”.

Mărturisirea de credință a baptiștilor români pare a fi mai interesată de subiectul mîntuirii decît de subiectul păcatului.

Păcatul este privit din perspectiva universalității păcatului și mai ales din perspectiva necesității mîntuirii.

Dar oamenii mîntuiți trăiesc în COMUNITĂȚI creștine ale oamenilor mîntuiți. Atît pe plan individual, cît și în spațiul comunitar, oamenii mîntuiţi se confruntă cu păcatul.

Chestiunea păcatului nu dispare o dată cu convertirea. Ori viaţa de credinţă are de a face cu lupta continuă împotriva păcatului.

Astfel, s-a inventat formula populară „pocăința pocăiților”, adică efortul de schimbare a vieții (sfințire) conform cu schimbarea minții (pocăință).

Mai păcătuiește sau nu mai păcătuiește baptistul?

După cum bine știm, da, mai păcătuiește.

Trebuie exclus cînd păcătuiește?

Doar în anumite condiții.

Iată ce precizează Art. 13 (2) din Statut: Măsurile disciplinare se aplică în scopul îndreptării celui vinovat, avându-se în vedere gradul de vinovăție, impactul asupra mărturiei bisericii și atitudinea persoanei în cauză. Disciplinarea se aplică, de regulă, gradual, potrivit procedurii stabilitae de adunarea generală a Bisericii.

Este îmbucurător faptul că mai întîi este amintitit „gradul de vinovăție”, dar este îngrijorător faptul că în realitate focalizarea pe celelalte două aspecte – „impactul asupra mărturiei bisericii” și „atitudinea persoanei în cauză” – este exagerată.

Dacă ne gîndim la cazul curvarului David, observăm lesne că după căderea în păcat urmează ALT păcat și ALT păcat, așadar așteptarea unei atitudini de pocăință este NELEGITIMĂ. Din cercul vicios se iese prin instituția Natan-ului, care este instituția harului. Și a disciplinării, desigur.

A aștepta atitudinea de pocăință din partea celui căzut în păcat are de a face mai degrabă cu comoditatea pastorului, comitetului și bisericii, care ar trebui să facă un efort considerabil pentru recuperarea celui căzut în păcat.

În mod similar, accentul pe „impactul asupra mărturiei bisericii” este exagerat. După această gîndire UMANĂ, cel mai vinovat este Dumnezeu, care parcă a fost în concediu cînd s-a scris Biblia. Unde i-a stat capul? Să lase atîtea exemple de curvari, mincinoși, hoți și ucigași pe paginile Sfintei Scripturi? Noi am fi scris-o, desigur, mai bine.

Gradul de vinovăție – iată chestiunea în discuție.

Cînd păcătuim, cît de mult păcătuim? Care este gradul de vinovăție?

Cui i s-a dat mult i se cere mult – iată un criteriu de evaluare și discipinare.

Din punctul acesta de vedere, consider că disciplinările trebuie să fie severe.

Dar și în cazul căderii în păcat, sau doar în cazul persistenței în păcat?

TREI

Menționez încă o dată că este de apreciat faptul că Vasile Filat accentuează faptul că „cel căzut în păcat și pus la disciplină” trebuie confruntat și îndemnat 1) „să se pocăiască din toată inima” și 2) „să se supună disciplinii care i-a fost aplicată”.

Dar nu e chiar așa de ușor de observat dacă cineva se pocăiește din toată inima. De atîtea ori vedem lacrimi și dorință de schimbare, dar nu și TRANSFORMAREA vieții.

Iar în ceea ce privește supunerea față de de disciplina aplicată, AOLEU, aici avem multe de dezbătut!…

Vasile Filat parcă e la grădiniță și se joacă cu baloane colorate. Sau, mai exact, doamna educatoare l-a lăsat şef 15 minute peste clasă şi el împarte cui vrea baloanele colorate…

Păi acceptăm disciplina NUMAI dacă există autoritate de disciplinare.

Dacă cei care fac disciplina o fac în mod abuziv, atunci tocmai ei trebuie disciplinați!

Și motivele de disciplină sînt diverse, nu e o chestiune așa de simplă precum reiese din articolașele lui Vasile Filat.

În vremea comunismului, au fost excluderi din cu totul alte motive decît cele abordate de Vasile Filat.

Biserica nu există în forma PURĂ a învățăturii biblice, ea există, ca și Evanghelia, contextualizată, cu parametri social-confesionali de identitate, care sînt diferiți în diferite epoci.

Guvernarea Bisericii nu are loc, de fapt, direct după Biblie, ci după o anumită teologie care interpretează Biblia.

Doctrinele teologice sînt redate pe scurt într-o Mărturisire de credință, care, împreună, cu Statutul de organizare și funcționare al Cultului, reprezintă documentele care legitimează, doctrinar și statutar, existența organismelor eclesiale în epoca în care trăim.

Nu complic discuția prin luarea în considerare și a bisericilor care nu sînt recunoscute de stat. Dar și ele funcționează după un anumit regulament (de ordine interioară) sau legămînt al bisericii.

IDEEA e că deciziile importante, precum excluderile, trebuie întemeiate pe documentele care legitimează existența bisericii.

Cu mai mulți ani în urmă, cînd Emil Bartoș a devenit pastor al Bisericii Baptiste Credința (acum Providența), unde eram membru fondator (și, ca secretar, am pus, înainte de venirea lui Emil Bartoș, actele bisericii în ordine, autorizația de funcționare era la altă biserică!), la o ședință a bisericii s-a hotărît ca biserica să delege comitetul pentru luarea deciziilor. Eu am atras atenția că deciziile importante, precum disciplinarea prin excludere, trebuie să aparțină bisericii, și a fost consemnată intervenția mea în procesul verbal al întîlnirii. Iar Emil Bartoș a spus: Da, fratele Alin are dreptate.

Peste ani, cînd nu mai era Emil Bartoș pastor, mi s-a comunicat excluderea mea PRIN POȘTĂ.

Așadar, să nu-mi țină mie predicuțe cineva cu chestiunea asta că osîndirea o face biserica. Ba nu! Au făcut-o cîțiva amețiți din comitet! La comanda Comunității Baptiste Oradea!

Cum să mă supun unei conduceri care nu respectă nici Biblia, nici Mărturisirea de credință, nici Statutul?

Dar acționează la comanda unei organizații regionale!

Un amețit din comitet a și înmînat Comunității ștampilele bisericii și autorizația de funcționare a bisericii.

După ce reguli bisericești a făcut-o?

Dar, mai grav, după ce reguli Comunitatea le-a primit?

Am menționat pe Internet, cu ani în urmă, că s-a comandat excluderea mea pe baza unei așa zise audieri a mea care ar fi avut loc la Comunitate. Dar NU a avut loc. Am fost la Comunitate (Oare de m-oi fi dus? De naiv ce eram?) pentru a fi audiat, cică toți care candidau pentru comitetul bisericii trebuiau evaluați la Comunitate (Conform căror reguli?), dar NU am fost audiat. Președintele Comunității nu a vrut să-mi pună cele 13 întrebări pregătite, deoarece nu am răspuns la prima – dacă recunosc autoritatea acelei comisii.

Așadar, am susținut public, și așa voi susține pînă la moartea mea, că cei trei pastori care au semnat scrisoarea către biserică (am copia documentului) se fac vinovați de MINCIUNĂ, întrucît au afirmat că l-ar fi audiat pe Alin Cristea.

Biserica nu a avut nici un cuvînt de spus în această cacealma între Comunitate și comitetul bisericii!

Într-un alt caz de MINCIUNĂ este implicat pastorul Doru Hnatiuc, care a afirmat, acum cîțiva ani, la Biserica Baptistă Emanuel din Oradea, că pastorul Bisericii Providența, Lucian Ciupe, a trebuit să plece deoarece e carismatic. Lucian Ciupe se afla atunci acolo, la Emanuel. A scris scrisori explicative în care nega acuzația, atît către Comunitate cît și către Biserica Providența (unde cei din comitet nu au vrut să le citescă bisericii). Dar, într-un final, lui Lucian Ciupe i s-a retras ordinarea de pastor pe baza MINCIUNII lui Doru Hnatiuc.

Iar bătuții în cap de la Biserica Providența l-au… exclus! Pentru că într-un an nu s-a mutat cu membralitatea, așa cum s-au înțeles!

Păi cum se fac excluderile? Așa, după înțelegeri?…

Un al treilea caz concret de abuz instituțional e și cel mai cunoscut: retragerea ordinării lui Iosif Țon. Decizia nu conține vreo menține la documentele de funcționare ale Cultului, așadar este… NULĂ!

Nu e clară DISTANȚA între ÎNVĂȚĂTURA despre disciplinare și PRACTICA din bisericile baptiste?

Păi dacă ne luăm DOAR după Biblie, nici pastori n-ar trebui să existe, nu?

Dar, cum spuneam, guvernarea bisericii nu există decît sub coordonarea unei anumite TEOLOGII.

De asemenea, am arătat public că în acest an nu s-a făcut convocarea Congresului în mod statutar.

Avînd în vedere abuzul instituțional în cazul Iosif Țon, am scris o scrisoare deschisă Federației Europene Baptiste, în care protestam față de alegerea lui Otniel Bunaciu ca președinte al instituției europene.

De reținut și faptul că Statutul baptiștilor români precizează că „disciplina se aplică, de regulă, gradual, potrivit procedurii stabilite de adunarea generală a bisericii”, avîndu-se în vedere 1) gradul de vinovăție, 2) impactul asupra mărturiei bisericii, 3) atitudinea persoanei în cauză (art. 13 (2)).

 

2.

Felul în care au loc excluderile / disciplinările ține de TEOLOGIA și PRACTICA bisericii.

Dacă ar trebui exclus cel care cade în păcat, atunci pur și simplu TOȚI trebuie excluși din biserică!

Dar dacă e vorba de un MOD de viață, de o perseverență în păcat, atunci trebuie făcută disciplinarea.

Dar biserica, într-un fel sau altul, trebuie să facă disciplinarea.

Orice excludere e, în cele din urmă, și un eșec al bisericii.

Ori, cum bine se știe, bisericile baptiste nu sînt interesate să facă eforturi consistente de recuperare a celor exomunicați. Iar cei disciplinați, care nu sînt excomunicați, sînt marginalizați, umiliți, excluși de la masa celor care nu au fost disciplinați.

Există, astfel, o opinie cu totul necreștină, însoțită de frică (sau de rebeliune), conform căreia e important să nu cazi pe mîna comitetului, să nu cumva să fii disciplinat, pentru că asta duce la ostracizarea ta, devii un fel de membru second hand.

Ori, din contră, eu spun că TOȚI ar trebui, cumva, disciplinați.

Disciplina creștină, în sensul ei profund, e benefică și absolut necesară.

TREBUIE să ne mustrăm unii pe alții!

Dar excomunicarea, nu-i așa?, are de a face în primul rînd cu… EREZIA!

Din păcate, discipinarea și forma ei majoră, excomunicarea, au ajuns să fie folosite ca instrumente de pedeapsă și manipulare.

A.

Vasile Filat nu prezintă cazuri de erezie în articolul său, ci un caz de furt și unul de trăire imorală.

Joaca asta de-a exclusul și primitul, dacă „se pocăiește din toată inima”, ar trebui să fie de fapt un exercițiu de disciplinare ÎN INTERIORUL bisericii. Dar dacă biserica a pierdut acest exercițiu și a devenit spațiu de exhibare spectaculară a talentelor și preferințelor celor cu poziție, cu bani, cu relații, nu e de mirare că trebuie să luăm la puricat un astfel de articolaș care pare să nu țină cont de REALITATEA crîncenă cu care se confruntă bisericile baptiste.

A exclude e la îndemîna oricui, deja. A disciplina și a recupera e o artă, arta vieții creștine ÎN COMUNITATE.

Dar cred oare baptiștii în… comunitate?

Cred în… Sfînta Treime?

Atunci ar trebui, evident, să nu mai accentueze așa de mult Persoana Fiului în detrimentul Persoanei Duhului.

Cu ani în urmă, am arătat cum cartea de cîntări indică, prin tematica imnurilor, dezechilibrul teologic trinitarian în gîndirea și practica baptiștilor.

Dacă pentru furt și pentru curvăsărie trebuie excluși oamenii din biserică, de ce să nu fie excluși pentru MINCIUNĂ și pentru bîrfă? Dar pentru egoism nu trebuie excluși? Dar pentru lipsa de implicare în misiune nu trebuie excluși?

Păi toate astea țin de viața bisericii, cu așa ceva ar trebui să se ocupe biserica – cu învățătură sănătoasă, de-aia fără lăptic, și cu aplicarea învățăturii sănătoase în viața celor pe care bunul Dumnezeu îi smulge din lumea păcatului și îi pune în Noua Societate a Lui.

Imaginați-vă cît de sictirit sînt eu de toate fanfarele, corurile, predicile și costumele de duminică, cînd văd că lucrurile IMPORTANTE sînt lăsate la o parte.

Ce face Vasile Filat tocmai asta e – lasă la o parte lucrurile importante. El pune accent pe disciplină (extremă) și pe atitudinea celui disciplinat, cînd, de fapt, ar trebui să fie tocmai invers – să pună accent pe COMUNITATEA creștină, care este Templul Duhului, și pe strategiile de recuperare a celor disciplinați.

B.

Desigur, Vasile Filat a încercat să răspundă la o chestiune concretă: Cum să procedeze pastorul cu persoana care nu se conformează hotărârii de excomunicare din biserică?

De fapt, Vasile Filat NU a răspuns acestei chestiuni concrete. Pastorul din Chișinău s-a folosit de această ocazie ca să abordeze, încă o dată, o chestiune tare dragă liderilor evanghelici, care uită de multe ori că sînt SLUJITORI. Ba chiar ROBI ai Domnului. Dar așa se mai irită cînd nu li se recunoaște (TOATĂ) autoritatea…

Sînt de-a dreptul necăjit că Vasile Filat propune discutarea încă o dată cu împricinatul și, mai rău, explicații și îndemnuri… Nu-i de ajuns că te plictisește pastorul la predică duminica, mai te ia la jordăit și luni la comitet…

Și toate astea CA SĂ TE SUPUI!…

Asta e o chestiune tare delicată! NU MAI FOLOSIȚI TANCURILE pentru straturile de panseluțe!

Marca principală a credinței baptiste mondiale este „competența sufletului”.

În preambulul la Statutul cultului citim că baptiştii s-au remarcat în istorie prin lupta pentru libertatea religioasă a fiecărei ființe umane.

(Iar Mahatma Gandhi spunea: Freedom isn’t worth having if it doesn’t include the freedom to make mistakes.)

Prin obsesia pentru supunere și prin manipularea psiho-eclesială care are loc în atîtea biserici, nu dați dovadă că sînteți urmași ai baptiștilor de viță nobilă.

Sînteți baptiști de mîna a patra, dacă nu respectați libertatea religioasă a FIECĂREI ființe umane.

Păcatul nu are doar o dimensiune obiectivă (să nu…, să nu…, să nu…), ci și una subiectivă – Cine știe să facă un bine și nu îl face săvîrșește un păcat.

Acest lucru trebuie, cu necesitate, învățați enoriașii: că FIECARE se confruntă în mod personal cu păcatul, nu doar în mod reglementat de învățătură confesională.

Cu alte cuvinte, dacă eu aș săvîrși un păcat dacă nu aș scrie aceste lucruri, pentru altcineva ar putea să devină păcat dacă le scrie!

Ori, ca să dobîndim aceasă conștiință a păcatului și a binelui săvîrșit, FIECARE avem nevoie de comunitatea eclesială.

A practica în mod ușuratic excluderea devine PĂCAT!

Pentru că îi privezi pe cei slabi, pe cei căzuți în păcat, de ajutorul spiritual!

Eu am această problemă în mod specific, în ceea ce privește spațiile publice pe Internet pe care le administrez – din motive întemeiate, sînt sever în aplicarea regulilor pentru păstrarea unui perimetru al dialogului și al circulației informației corecte; dar mă gîndesc de atîtea ori: Doamne, dacă îi dau afară pe nesimțiți, CUM o să se schimbe? Că nu o să mai beneficieze de atîtea lucruri interesante și ziditoare pe care le adun, cu trudă, din atîtea locuri, și încerc să le transmit într-un mod cît mai clar.

C.

Să nu avem nici o legătură cu cei excluși?

Dacă părinții noștri sau copiii noștri sînt excluși, să nu mai avem nici o legătură cu ei?

În modul cel mai categoric, nu cred că ASTA ne spune Biblia să facem.

Să nu avem nici o legătură cu ereticii, da!

Dar și în cazul ăsta trebuie să discutăm…

Dar cu exclușii să avem legături, că de-aia mai trăim pe acest pămînt, să avem legături cu păcătoșii, să-i băgăm pe cît mai mulți în rai, după voia Domnului, adică a Sfintei Treimi.

Să fim COMUNITATE, după modelul Sfintei Treimi.

Să ne manifestăm ca Ființă eclesială, după cum sînt multiubitele noastre Persoane divine.

Cumva, această manieră de a fi trebuie să depășească reflexele de excludere, de marginalizare, de aroganță.

Să ne construim identitatea eclesială prin ceea ce sîntem, nu prin ceea ce nu sîntem.

După decizia comitetului de a mă exclude, a trecut o lună (!) pînă a fost înregistrat documentul și încă o lună (!) pînă mi-a fost trimis prin poștă.

În timpul ăsta, cînd am mers la biserică, frații ăștia care au votat excluderea mea (pentru ce?) dădeau mîna cu mina și îmi ziceau: PACE!

Pînă cînd am aflat și am refuzat (pentru o perioadă) să dau mîna cu ei. I-am confruntat! Că erau… ipocriți!

Păi cine a făcut disciplină cu cine? Ei cu mine sau eu cu ei?

Am continuat să mă duc la ședințe / adunări generale, care începeau astfel: Îl rugăm pe fratele Alin să plece, că e exclus. Iar eu spuneam: Nu, nu sînt exclus. Nu biserica m-a exclus.

Într-o seară, fiindcă nu plecam și nu voiau să înceapă bărbătușii ședința cu mine de față, a apărut ideea să se mute ședința din sala mare într-o sală mai mică și s-au postat la ușă doi din comitet să nu mă lasă să intru. Cum eu am o constituție „robustă”, am reuşit să intru totuşi (deși am fost îngrijorat că o să-mi rupă haina, era cam singura pe măsură pe care o aveam). După care unul dintre ei mi-a prins mîna la spate și m-a pus cu fața la zid. Se înțelege că asta s-a întîmplat pentru că eu nu m-am opus. :)

Astea sînt momente rare, cînd FRAȚII își dau seama că au întrecut măsura.

Am coborît toți în sala mare înapoi și cel mai bătrîn a zis: Fraților, nu e bine ce i-ați făcut fratelui Alin. Să nu plece nimeni fără să dea mîna cu fratele Alin. Și, frate Alin, să dai mîna cu frații.

Cel care mă bruscase și-a cerut iertare, ne-am îmbrățișat și pînă în ziua de azi nu am mai avut între noi nici un fel de problemă (de genul ăsta).

Din păcate, alții, mai sfînțoci, de ani de zile îmi poartă pică (dar și un fel de respect!) și nu avem legături normale între noi. Doară nu o să tac, cînd mizele sînt așa de mari, doar ca să se simtă ei comozi…

Frații ăștia tot cu Pace! mă salută, ei nu au conștiința excomunicării mele ca și zvîrlire afară din Împărăția lui Dumnezeu, ci ca un fel de pedeapsă pentru modul meu neîmblînzit (uneori) de a fi.

Ba chiar și Paul Negruț, acest nemernic Rînjilă al baptiștilor care se țin a fi de soi, m-a salutat, DE DOUĂ ORI, la întîlnirea ALUMNI din 1 octombrie, cu Pace! Cum, nu știe că sînt exclus? Nu cred că nu știe. Păi alt nemernic, Petru Vidu, președintele actual al Comunității Baptiste Oradea, așa duce vorba despre Alin Cristea: Exclusul! Divorţatul!

Și cică: Să-și rezolve situația cu biserica!

După ce teologie gîndește Petru Vidu astfel?

Nu biserica trebuie să caute pe cei… pierduţi?

O doare în cot pe biserică de cei pierduți, cît timp nu e deranjată în timp ce îşi ia drogul duminical…

Și nu știe că decizia de excomunicare pretinde ca nici o biserică baptistă din Comunitatea Oradea să mă primească FĂRĂ acordul Comunității?

Cum, Paul Negruţ nu ştie că o decizie de excomunicare stabilește ca FRAȚII să nu mai aibă nici un fel de legături cu cei osîndiți? Calcă tocmai hotărîrea pe care a conceput-o frate-său, pe vremea cînd era președinte de Comunitate?

Dar despre astea o să scriu într-o altă postare, la care mă gîndesc din 1 octombrie încoace. În ultimele zile am hotărît să despart replica publică pe care o să i-o dau lui Paul Negruț – în chestiunea: Cum ne cerem iertare – de un articol mult mai amplu, un bombardament susținut asupra cazematei emanueliste, care a spurcat în ultimii 20 de ani mediul baptist din Oradea și împrejurimi.

Vasile Filat este moștenitorul unor mentalități pe care unul ca mine, baptist „de la butuc”, cum mi-a zis cineva acum cîteva zile, le recunoaște rapid și le poate da replică rapid.

N-ar trebui să închei fără să prind prilejul de a spune că, cu oameni precum Viorel Iuga (care e parcă varianta baptistă, ofilită, desigur, a Oamenilor în Negru) și Samy Tuțac, mare amator de „editoriale” impotente, viitorul baptiștilor români nu se anunță a fi unul bun.

Am cele mai mari îndoieli că Comunitățile Baptiste regionale și-au depășit reflexele manipulatorii, abuzive și arogante.

În seria articolașelor lui Vasile Filat, mă aștept ca șefuții ăștia, de la regională și de la centru, să continue practicile instituite de oameni precum Paul Negruț și mercenarii lui.

La fel, mă aștept să avem de a face în continuare cu mitraliera de versete (mie mi-au greșit textul, menționînd un alt capitol, în decizia de excludere de acum nici nu mai știu cîți ani). Textele Scripturii și abilitățile oratorice vor fi folosite în continuare în mod discriminatoriu – pentru unii mumă, pentru alții ciumă.

ÎN CONCLUZIE, mare atenție cînd scrieți texte pentru spațiul public.

Eu sînt în urmă cu vreo 4 replici la astfel de texte. Plus alte chestiuni despre care vreau să scriu.

Ce spunem și ce nu spunem în text strigă în gura mea DESPRE NOI!

Spațiul public nu e la îndemîna voastră, precum amvoanele, comitetele și ștampilele.

AICI e un spațiu al libertății. Care, de fapt, ar fi trebuit să fie în biserici!

Cînd avea cîțiva ani, fețița mea a venit la mine și mi-a zis: Tati, mă plictisesc!

WOW! Ce bine! În sfîrșit! – am spus eu.

În sfîrșit, o să gîndești. În sfîrșit, nu mai ai gîndirea amorțită de jucării, de păpuși, de ăia care vorbesc la televizor. ACUM, cînd ai conștiința faptului că te plictisești, ai șansa să începi să gîndești!

 

Din seria REPLICI

Postmodernism – Replică lui Iosif Țon
Atenție la lipsa de mînie – Replică unui articol apărut pe blogul lui Daniel Brânzei
Behăitul evanghelicilor români – Replică lui Samy Tuțac
Despre conflict – Replică lui Andrei Jurescu
Amabilitatea, un concept ambiguu – Replică lui Mihai Huşanu
Tolba cu tîmpenii (000088) – Replică lui Chris
Zeciuiala – Replică lui Vladimir Pustan
Templul Duhului Sfînt – Replică lui Marius Cruceru
Patologie baptistă – Replică la articolul lui Marius Cruceru despre provocările baptiștilor din acești ani
Alin Cristea (iunie 2007): Despre Biserica Providența Oradea – Replică lui Iosif Țon

Un răspuns to “Despre practica excomunicării – Replică lui Vasile Filat”

  1. Alin Cristea Says:

    A republicat asta pe RoEvanghelica.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: