Argument pentru Dumnezeu

argument-pentru-dumnezeu

Argument pentru Dumnezeu – Timothy Keller, Editura Kerigma, Oradea, 2013, 296 p.

Billy Graham: “Prin lucrarea pe care o face în New York, Tim Keller călăuzește spre credința în Dumnezeu o întreagă generație de căutători și sceptici. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru el.”

Revista New York: “Evanghelistul cu cel mai mare succes din New York City… Cu predici de un înalt nivel intelectual, din care lipsesc amenințările cu Judecata de apoi și în care Woody Allen este citat alături de Matei, Marcu, Luca și Ioan, Keller reușește să atragă duminică de duminică la biserica pe care o păstorește peste cinci mii de tineri. Liderii de biserici privesc lucrarea lui ca pe model de evanghelizare urbană, Keller însuși contribuind la plantarea a cincizeci de biserici evanghelice în suburbiile New Yorkului, la care se adaugă alte cincizeci, de la San Francisco la Londra.”

Newsweek: “În Manhattan, pastorul Tim Keller este el însuşi o instituţie, unul dintre acele secrete urbane care au încetat să mai fie secrete, precum localul favorit în care-ți place să-ți iei masa, cu o audiență atât de pasionată și care crește într-un ritm atât de rapid, încât el nu s-a gândit niciodată să-și facă publicitate.”

Revista Christianity Today: “Timp de cincizeci de ani de-acum înainte, dacă creștinii evanghelici vor fi cunoscuți pentru dragostea lor îndreptată spre marile aglomerări urbane, pentru compasiunea și dorința lor de dreptate, precum și pentru dragostea lor de semeni, Tim Keller va rămâne în amintire ca un pionier în lucrarea creștină urbană.”

Publishers Weekly: “Keller apelează la literatură, filozofie, antropologie şi la o multitudine de alte discipline pentru a aduce argumente convingătoare în favoarea lui Dumnezeu. Scrisă deopotrivă pentru sceptici și pentru credincioșii cărora le pasă de aceștia, cartea se inspiră din experiența autorului ca pastor fondator al Bisericii prezbiteriene Redeemer din New York, o biserică de mare succes chiar de la înființare. Apelând la o mare diversitate de surse, de la Robert Louis Stevenson, autor din secolul al nouăsprezecelea, până la N.T. Wright, renumit teolog contemporan, Keller încearcă să demonteze argumentele oricui îi stă în cale, de la Richard Dawkins, teoretician evoluționist, până la cunoscutul autor Dan Brown. Cartea poate servi deopotrivă ca dovadă a pregătirii enciclopedice a autorului și ca o privire de ansamblu argumentată și convingătoare asupra dezbaterii actuale cu privire la credință pentru cei ce se îndoiesc, ca și pentru cei ce doresc să-și reevalueze credința și motivele pentru care cred.”

The New York Times: “Spre deosebire de cele mai multe megabiserici suburbane, în mare măsură Biserica Redeemer [Răscumpărătorul] este tradiţională. Ceea ce nu este însă tradiţional în ce o priveşte este competenţa cu care Dr. Keller comunică în limbajul auditoriului său urban. Este uşor de înţeles atracţia pe care o exercită asupra acestuia.”

Library Journal: “Ca fondator al Bisericii prezbiteriene Redeemer din New York City, Keller a cunoscut mulţi oameni care puneau credinţa sub semnul întrebării şi care, în discuţiile cu el, îi adresau întrebări de genul «Cum se face că, dintre toate religiile, doar una singură e adevărată?» sau «Cum poate un Dumnezeu despre care spune că e dragoste să îngăduie suferința?». În această nouă carte a sa, Keller încearcă să ofere răspunsuri la aceste întrebări și la altele de acest fel, expunându-și în același timp argumentele care l-au condus pe el la credința necondiționată în Dumnezeu. Este plăcut să citești o carte care prezintă o concepție religioasă fără a fi excesiv de critică în cazul altor cărți de acest gen. O excelentă bază de pornire a unei discuții, această carte prezintă o argumentare bine întemeiată, bine scrisă și bine documentată.”

1

“În anii de facultate, aceste trei bariere se erodaseră și credința ajunsese să-mi fie afectată la modul vital. Prima barieră era una de natură intelectuală. Eram frământat de o mulțime de întrebări dificile cu privire la creștinism. “Dintre toate religiile, de ce doar creştinismul ar fi adevărat? Cum pot fi explicate răul și suferința din lume? De ce este neapărat nevoie să crezi în ceva sau în cineva?” Am început să citesc cărţi ale partizanilor fiecăreia dintre tabere și, încet dar sigur, creștinismul a început să capete pentru mine tot mai mult sens. Restul acestei cărți arată de ce continuu să cred asta.

A doua barieră era una interioară, personală. Cât timp suntem copii, verosimilitatea credinței ține de autoritatea altora, dar pe măsură ce devenim adulți, simțim nevoia de a avea noi înșine o experiență personală, nemijlocită a credinței. Îmi “spuneam rugăciunile” de ani de zile și, uneori, chiar eram mișcat de sentimentul estetic pe care ți-l produce imaginea necuprinsului mării sau a măreției munților, însă niciodată nu experimentasem în mod personal prezența lui Dumnezeu. Pentru asta nu era nevoie de o bună stăpânire a vreunei tehnici de rugăciune, cât mai degrabă de un proces prin care să ajung să-mi cunosc propriile nevoi, defecte și probleme, încercând să le și găsesc o rezolvare. A fost un proces dureros, declanșat, cum se întâmplă de obicei, de eșecuri și dezamăgiri. Pentru a vorbi despre el, ar fi nevoie de o altă carte. Ceea ce trebuie însă spus e că această căutare a credinței nu este niciodată un simplu exercițiu intelectual.

A treia barieră era una de natură socială. Îmi doream cu disperare să găsesc “a treia tabără”, un grup de creștini preocupați de problema dreptății în lume, sau mai corect spus de lipsa acesteia, dar care să-și întemeieze această preocupare pe natura lui Dumnezeu, mai degrabă decât pe propriile lor sentimente și subiectivități. Când am găsit un astfel de grup de frați – dar, la fel de important, și de surori – lucrurile au început să se schimbe pentru mine. Aceste trei bariere nu au căzut repede sau într-o ordine prestabilită. Pot spune, mai degrabă, că erau intercorelate și dependente una de alta. Nu am încercat deloc să le înțeleg cum lucrau împreună cei trei factori. Și pentru că mă aflam permanent în căutarea unei a treia tabere, am devenit interesat de a iniția și forma eu însumi comunități creștine noi. Aceasta însemna slujire creștină, așa că, la doar câțiva ani de la absolvirea facultății am intrat în lucrare.” (p. 12-13)

2

“O credinţă fără nici cea mai mică umbră de îndoială este asemenea corpului omenesc fără anticorpi. Oamenii care, voioşi, trec prin viaţă prea ocupaţi sau indiferenţi pentru a-și pune întrebarea dificilă de ce cred ceea ce cred se vor trezi lipsiți de apărare împotriva ori a experienței tragediei, ori a întrebărilor iscoditoare ale unui sceptic inteligent. Credința unei persoane se poate nărui peste noapte, dacă această persoană a neglijat de-a lungul anilor să-și asculte cu răbdare propriile îndoieli, care doar după o îndelungă reflecție ar trebui înlăturate.

Credincioșii ar trebui să-și recunoască îndoielile și să se lupte cu ele – și nu doar cu ale lor, ci și cu ale prietenilor și cunoscuților lor. Nu mai este suficient să ai o credință doar pentru că ai moștenit-o. Numai dacă te lupți îndelung și din greu cu obiecțiile care se aduc credinței tale vei fi în măsură să explici scepticilor, ca și ție însuți, care este temeiul credinței tale, și explicația ta să fie plauzibilă, mai degrabă decât ridicolă și ofensatoare. Și, la fel de important și pentru situația noastră, un astfel de proces te va conduce, chiar și după ce vei ajunge la o credință puternică, la o atitudine de respect și înțelegere față de cei care se îndoiesc.” (p. 17)

3

“O opinie larg împărtășită este aceea că unul dintre principalele obstacole în calea păcii mondiale este religia, și în special marile religii tradiționale cu pretenția lor exclusivă de superioritate. S-ar putea să vă surprindă că, deși sunt un cleric creștin, împărtășesc și eu această opinie. Religia, în general vorbind, are tendința de a crea în inimă o pantă alunecoasă. Fiecare religie le spune adepților săi că ei sunt cei care dețin “adevărul” şi, în mod natural, aceasta îi face pe aceştia să se simtă superiori celor care îmbrăţişează alte credințe. De asemenea, o religie spune adepților săi că ei sunt mântuiți și rămân în legătură cu Dumnezeu prin înfăptuirea cu credincioșie a acestui adevăr. Aceasta îi determină pe credincioși să se separeu de cei care sunt mai puțin devotați și care duc o viață nu tocmai curată. Prin urmare, unei grupări religioase îi este ușor să aplice stereotipia și să copieze alte grupări. Odată ce această situație există, ea poate ușor degenera până la a se ajunge la marginalizarea altora sau chiar la prigoană, abuz sau violență pe față împotriva acestora.

Odată ce recunoaștem că religia erodează pacea pe pământ, ce putem face cu privire la aceasta? Există trei abordări la care liderii societății civile și cei culturali din lumea întreagă recurg pentru a încerca o soluționare a problemei pe care o reprezintă caracterul separatist al religiei. Există apeluri la scoaterea religiei în afara legii, la condamnarea ei, sau, cel puțin, la îngrădirea ei în cadre strict private. Mulți își pun mari speranțe în aceste abordări. Din nefericire, nu cred că vreunul dintre aceste demersuri ar putea avea un cât de mic succes, ba dimpotrivă, mă tem că doar ar agrava situația.” (p. 28-29)

4

“Pentru mulți oameni, cea mai mare problemă nu este exclusivismul creștinismului, ci prezența în lume a răului și suferinței.” (p. 45)

“Problema tragediei, a suferinţei şi nedreptăţii este o problemă a fiecăruia. Ea este cel puţin la fel de mare pentru cel care nu crede în Dumnezeu ca și pentru cel care crede. Este, de aceea, o greșeală, chiar dacă de înțeles, să crezi că abandonarea credinței în Dumnezeu va face mai ușor de acceptat prezența răului în lume.” (p. 50)

5

“Creștinismul are și reputația de a fi o cămașă de forță din punct de vedere cultural. Fără să o spună direct, acesta îi obligă pe oameni din culturi diverse să intre în aceeași matriță. Creștinismul este perceput drept un dușman al pluralismului și multiculturalismului. În realitate, creștinismul s-a adaptat mai ușor (și poate și de o manieră mai puțin distructivă) la diverse culturi decât secularismul și multe alte sisteme de gândire.

Modelule expansiunii creștinismului diferă de acela al oricărei alte religii. Centrul și majoritatea populației islamice se află în continuare pe locul originii sale – Orientul Mijlociu. Ținuturile străvechi care au fost centrele demografice ale hinduismului, budismului și confucianismului au în continuare același statut. Prin contrast, creștinismul, fiind dominat la început de evrei, și-a avut centrul la Ierusalim. Mai târziu, ajuns să fie dominat de greci, și-a avut centrul de influență în zona Mării Mediterane. Și mai târziu, credința a început să fie primită mde către barbarii din nordul Europei și, astfel, creștinismul a ajuns să fie dominat de europenii occidentali și, mai apoi, de nord-americani. Astăzi, cei mai mulți creștini din lume trăiesc în Africa, America Latină și Asia. În viitorul nu foarte îndepărtat, creștinismul își va avea centrul în emisferele sudică și răsăriteană. […]

Un exemplu interesant de adaptare culturală este propria mea biserică, Redeemer Presbyterian Church, din Manhattan, New York. Creșterea sa în această zonă i-a surprins pe observatori, ba chiar i-a şocat. Sunt întrebat mereu, “Cum reuşeşti să ajungi la mintea şi inima atâtor mii de adulţi tineri într-un loc atât de secular cum este acesta?” Răspunsul este că în New York City creștinismul a făcut ceea ce a făcut în oricare alt loc în care s-a extins; s-a adaptat foarte bine și de o manieră categorică la cultura înconjurătoare, fără însă a-și compromite doctrina.

Doctrinele fundamentale ale Bisericii Redeemer – dumnezeirea lui Hristos, infailibilitatea Bibliei, necesitatea nașterii din nou din Duhul prin credința în moarte ispășitoare a lui Hristos – sunt în armonie cu credința adevărată a bisericilor evanghelice și penticostale din Africa, Asia, America Latină și a celor din sudul și din vestul mijlociu al Statelor Unite. Adesea, această credință ne plasează pe o poziție de conflict cu concepțiile și practicile multora dintre concitadinii noștri. În același timp însă, ca biserică am îmbrățișat cu bucurie multe aspecte ale culturii urbane, pluraliste în mijlocul căreia funcționăm. Subliniem importanța atei, apreciem diversitatea rasială, accentuăm importanța luptei pentru dreptate în metropolă pentru toți locuitorii săi, și comunică în limba și cu sensibilitatea culturii noastre citadine. […]

Contrar opiniei generale, creştinismul nu este o religie occidentală care distruge culturile locale. Ba chiar despre creştinism se poate spune că a îmbrăcat forme culturale mult mai diverse decât au făcut-o alte credințe. Creștinismul a adăugat moștenirii sale elemente de înțelepciune profundă din culturile iudaică, greacă și europeană și, pe parcursul următoarelor câtorva sute de ani, va fi modelat în continuare de culturile africană, latino-americană și asiatică. Creștinismul poate într-adevăr deveni “cea mai largă viziune asupra lumii”, dar fiind faptul că la conducerea lui pot accede oameni de orice limbă şi din orice seminţie şi neam.” (p. 62-67)

6

“Despre creștinism unii spun că este o limitare a potențialului și creșterii personale deoarece ne-ar constrânge libertatea de-a ne alege credința și practicile de viață. […]

În multe domenii ale vieţii, libertatea nu este atât absenţa restricţiilor cât identificarea restricţiilor benefice, care ne aduc eliberare. Restricţiile care se află în acord cu realitatea naturii şi a lumii noastre conduc la dobândirea unei mai mari măsuri de energie şi la lărgirea posibilităţilor de a ne folosi capacităţile, precum şi la o mai profundă bucurie şi împlinire interioare. Experimentele, riscurile şi greşelile conduc la creştere numai dacă, în timp, ne ajută să ne cunoaştem atât limitele cât şi capacităţile. Dacă intelectual, vocaţional şi fizic nu creștem decât prin constrângeri corect impuse, de ce nu ar sta lucrurile la fel și în ce privește creșterea noastră spirituală și morală? În loc de-a insista pe libertate pentru a crea realitate spirituală, oare n-ar trebui să căutăm să descoperim această realitate și să ne disciplinăm pentru a trăi în acord cu ea?

Conceptul general – anume că orice ființă umană are libertatea și dreptul de a-și stabili propria moralitate – se întemeiază pe credința că lumea spiritului nu se aseamănă deloc cu lumea în care ne ducem existența cotidiană. Dar chiar crede cineva acest lucru? Ani la rând, după fiecare serviciu divin de duminică dimineața sau seara, mai rămânem încă o oră în sala mare a bisericii pentru a răspunde la întrebări. Sute de oameni rămâneau la discuții. Una dintre cele mai frecvente afirmații pe care le auzeam era: “Fiecare om are dreptul şi libertatea de a stabili pentru sine însuşi ce este bine şi ce este rău.” Celui care făcea această afirmaţie, îi răspundeam întotdeauna printr-o întrebare: “Există în lume, chiar acum, în acest moment, o persoană care să facă lucruri pe care tu crezi că ar trebui să înceteze imediat să le facă, indiferent dacă persoana respectivă este convinsă că ceea ce face este bine?” Răspunsul, invariabil, era: “Da, bineînţeles.” Apoi puneam o a doua întrebare: “Nu înseamnă aceasta că eşti convins că există o realitate morală care ne transcende, care nu este definită de noi şi căreia trebuie să i se dea ascultare, indiferent de ce crede sau simte o persoană?” Aproape întotdeauna, răspunsul la această întrebare era tăcere, fie că era una meditativă, fie una din care răzbătea nemulţumirea.” (p. 67-69)

7

“Violenţa exercitată în numele creştinismului este o realitate teribilă pe care nu trebuie să ne facem că nu o vedem şi care trebuie îndreptată. Nu poate fi scuzată în nici un fel. În secolul al douăzecilea însă violența a fost cauzată deopotrivă de secularism și de absolutismul moral. Societăți care s-au debarasat de orice formă de religie s-au dovedit a fi la fel de opresive ca și acelea impregnate de religie până în cele mai intime fibre ale lor. Singura concluzie pe care o putem trage este că adânc înrădăcinat în inima omului există un atât de puternic impuls spre violență încât acesta se manifestă indiferent care este sistemul de credințe al unei societăți anume – fie aceasta socialistă sau capitalistă, individualistă sau ierarhică. Și, în sfârșit, existența într-o societate a violenței și războiului nu constituie în mod necesar un motiv de a respinge credințele care predomină în acea societate. […]

Credinţa că eşti acceptat de Dumnezeu doar în baza harului Său este ceva ce îndeamnă la o smerenie profundă. Astfel oamenii care sunt fanatici sunt așa nu pentru că ar fi într-o prea mare măsură dedicați Evangheliei, ci din contra, pentru că nu îi sunt dedicaţi suficient.

Gândeşte-te la oameni pe care îi consideri fanatici. Aceștia sunt aroganți, moralizatori, dogmatici, insensibili, neîndurători. De ce? Nu pentru sunt prea creștini, ci pentru că nu sunt suficient de creștini. Sunt fanatici în zel și curaj, dar nu sunt fanatici în smerenie, sensibilitate, dragoste, empatie, iertare sau înțelegere – cum a fost Hristos.” (p. 79)

8

“Noi, oamenii moderni, vedem miracolele ca o suspendare a ordinii naturale, însă Isus le înfăptuia ca pe o restabilire a acestei ordini. Biblia ne spune că la început Dumnezeu nu a creat lumea cu gând ca după aceea să o lase să fie bântuită de boli, foamete şi moarte. Isus a venit în lume să repare răul ce fusese făcut şi să vindece lumea de consecinţele căderii. Miracolele Sale nu sunt doar dovezi că El a avut putere, ci şi anticipări minunate a ceea ce va face El cu această putere. Miracolele înfăptuite de Isus nu sunt doar o provocare pentru mintea noastră, ci și o făgăduință pentru inima noastră că lumea pe care cu toții ne-o dorim e pe drum.” (p. 117)

9

“Trebuie să fim siguri că distingem corect între mesajul și temele majore ale Bibliei, pe de o parte, și învățăturile acesteia care nu sunt esențiale, pe de altă parte. Biblia vorbește despre persoana și lucrarea lui Hristos, dar și despre respectul pe care văduvele trebuie să-l primească în biserică. Primul dintre aceste subiecte este unul de bază. Fără acesta, cea de-a doua învățătură nu ar avea sens. Ar trebui, așadar, să acordăm atenție învățăturilor biblice corespunzător ordinii corecte a acestora.” (p. 134)

10

“Auzind că un cosmonaut rus, la revenirea din spațiu, a spus că nu L-a găsit pe Dumnezeu, C.S. Lewis a reacționat spunând că asta e ca și când Hamlet ar urca în podul castelului său pentru a-l căuta pe Shakespeare. Dacă există un Dumnezeu, acesta n-ar putea fi doar un alt obiect din univers care să poată fi pus într-un laborator și analizat cu metode empirice. El S-ar raporta la noi așa cum un autor dramatic se raportează la personajele din piesa pe care a scris-o. Este posibil ca noi (personajele) să cunoaștem destul de multe lucruri despre autorul dramatic, dar numai în măsura în care acesta hotărăște să introducă în piesă informații despre El. […]

Dacă Dumnezeul Bibliei există, El nu este un om aflat într-un pod, ci Autorul dramatic. Aceasta înseamnă că noi nu-L vom putea găsi așa cum am găsi un obiect pasiv, cu capacitățile investigației empirice. Mai degrabă noi trebuie să găsim indiciile care duc către realitatea Sa pe care El a scris-o atât în univers cât și în noi. Iată de ce, dacă Dumnezeu există, ne-am putea aștepta să descoperim că El apelează la facultățile noastre raționale. Dacă într-adevăr am fost creați “după chipul Său”, ca fiinţe raţionale, înzestrate cu personalitate, atunci ar trebui să existe o anumită rezonanță între gândirea Sa și a noastră. Aceasta înseamnă de asemenea că doar rațiunea nu este suficientă. Autorul dramatic nu poate fi cunoscut decât prin revelație personală. Iată de ce trebuie să privim la ce spune Biblia despre Dumnezeu și condiția umană.

În concepția creștină despre lume, pe de altă parte, dovada fundamentală în favoarea existenței lui Dumnezeu este Isus Hristos Însuși. Dacă există un Dumnezeu, noi, personaje în piesa scrisă de El, putem spera că El a pus în aceasta unele informații despre El Însuși. Însă creștinii cred că El a făcut mai mult decât să ne dea informații. El a devenit El Însuși personaj, personajul principal, în drama istoriei, când Isus S-a născut într-un staul și a înviat dintre cei morți. El este Acela cu care avem de-a face.” (p. 143-145)

11

“Cum putem crede în creștinism, când nu știm nici măcar dacă Dumnezeu există? Cu toate că nu există dovezi de necontestat în favoarea existenței lui Dumnezeu, mulți oameni au descoperit indicii puternice care trimit către realitatea existenței Sale – amprente divine – în multe locuri. […]

Filozoful Alvin Plantinga este de părere că nu există dovezi în favoarea existenței lui Dumnezeu care să convingă pe orice persoană rațională. Pe de altă parte, el este de părere că există cel puțin douăzeci sau treizeci de argumente foarte bune care pot face asta. Cei mai mulți dintre cititori care îşi fac timp să parcurgă lista lui Plantinga vor găsi unele dintre argumente ca fiind convingătoare, iar pe altele nu.” (p. 150)

12

“Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu avem cum să spunem despre o faptă că este “morală” şi nici despre alta că este “imorală”, ci doar “mie aşa-mi place”. Dacă așa stau lucrurile, cire are dreptul de a face legi din aprecierile sale subiective și arbitrare ce țin de sfera moralității? S-ar putea să spui că majoritatea are dreptul de a face legile, dar atunci vei fi de acord și că majoritatea are dreptul de a vota exterminarea unei minorități? Dacă vei răspunde: “Nu, aşa ceva este un lucru rău, vei ajunge de unde ai plecat. “Cine spune” că majoritatea se află sub interdicția morală de a nu-i ucide pe cei care aparțin minorității? De ce are fi convingerile tale morale obligatorii pentru cei care ți se opun? Și de ce ar prevala concepțiile tale asupra voinței majorității?” (p. 174-175)

13

“Doctrina creștină cu privire la păcat, corect înţeleasă, poate fi o foarte bună resursă pentru speranţa umană. Dar ce este această doctrină?

Soren Kirkegaard, cunoscutul filozof danez, a scris în anul 1849 o carte fascinantă, de scurtă întindere, intitulată The Sickness Unto Death [Boala de moarte, Humanitas, Bucureşti, 2006]. În cartea aceasta el defineşte “păcatul” într-un mod care își are rădăcina în Biblie, dar care, de asemenea, este accesibil omului contemporan. “Păcatul este: în disperare, să nu vrei să fii tu însuţi înaintea lui Dumnezeu… Credința este: să fii tu însuți, să-ți dorești să fii tu însuți, o astfel de atitudine fiind puternic și transparent înrădăcinată în Dumnezeu.” Păcatul este refuzul disperat de a-ți găsi adevărata identitate în relația cu Dumnezeu și în slujirea Lui. Păcatul este încercarea de a-ți făuri un sine, de a-ți găsi o identitate separat de Dumnezeu.

Ce înseamnă aceasta? Orice om își capătă identitatea, sentimentul că este o ființă unică și care are valoare, de undeva sau de la ceva. Kierkegaard afirmă că ființa umană este astfel concepută încât nu doar să creadă în Dumnezeu la modul general, ci să-L iubească așa cum nu mai iubește pe nimeni altcineva, să-L aibă pe El în centrul vieții mai presus de orice altceva, și să-și construiască identitatea pe El. Orice altceva în afară de aceasta este păcat.

Cei mai mulți oameni văd păcatul în primul rând ca pe o “încălcare a poruncilor divine”, dar Kirkegaard scoate în evidență faptul că prima dintre Cele Zece Porunci este “să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine.” Prin urmare, potrivit Bibliei, păcat nu înseamnă doar înfăptuirea de lucruri rele, ci, în primul rând, a face din lucrurile bune lucruri de bază. Păcat este a căuta să dobândești un sentiment al identității de sine prin plasarea pe o poziție centrală în viața ta sub aspectul semnificației, al scopului și fericirii orice altceva în afară de relația ta cu Dumnezeu.” (p. 182-183)

14

“Între modul în care alte religii ne spun să căutăm mântuirea şi acela prezentat în evanghelia lui Isus există o diferenţă majoră şi fundamentală. Toate celelalte credințe importante au fondatori care îi învață pe oameni calea spre mântuire. Singur Isus Hristos a spus despre această cale spre mântuire că aceasta este El Însuși. Această diferență este atât de importantă, încât chiar dacă creștinismul poate fi considerat o religie în sensul larg al termenului, pentru scopul discuției, în acest capitol, vom folosi termenul de “religie” când ne vom referi la “mântuire prin efort moral” şi acela de “evanghelie” când ne vom referi la “mântuire prin har”.” (p. 194-195)

“Principala diferenţă este aceea de motivaţie. În religie, ceea ce ne motivează să respectăm standardele divine este teama. Credem că dacă nu ascultăm, vom pierde binecuvântarea lui Dumnezeu, în viața aceasta și în viața veșnică. În evanghelie, suntem motivați de recunoștința pentru binecuvântarea pe care deja am primit-o ca rezultat al lucrării lui Hristos. În vreme ce moralistul este obligat să asculte, motivat de teama de a nu fi respins, creștinul se grăbește să asculte, motivat fiind de dorința de a se face plăcut Celui care Și-a dat viața pentru el și de a-I semăna.” (p.199-200)

“Religia, moralistă prin excelenţă, formează în adepții săi convingerea că dacă trăiesc o viață corectă, Dumnezeu (și oamenii) le datorează respect și prețuire. Ei cred că merită o viață cât se poate de bună, fericită. Dacă însă începe să le meargă prost, moraliștii sunt cuprinși de o mânie care îi incapacitează. Într-o astfel de situație, ori se vor înfuria pe Dumnezeu (sau pe “univers”), pentru că, îşi spun ei, întrucât trăiesc mai moral decât ceilalţi, s-ar cuveni să ducă o viață mai bună, ori vor deveni foarte mânioși pe ei înșiși, incapabili de a se debarasa de sentimentul că nu trăiesc ala cum ar trebui sau că nu se ridică la înălțimea standardelor. Evanghelia însă îi oferă omului posibilitatea de a scăpa din spirala resentimentului, a autoacuzării și disperării atunci când în viață apar dificultăți. Omul care îmbrățișează evanghelia știe că premisa fundamentală a religiei – anume că dacă trăiești moral, lucrurile îți vor merge bine – este greșită. Isus a fost cea mai morală persoană care a trăit vreodată pe pământ, și cu toate acestea a dus o viață în care a simțit din plin lipsurile, respingerea, nedreptatea și chiar tortura.” (p. 201-202)

15

“Cei mai mulți oameni sunt de părere că, dacă se discută despre învierea lui Isus, cel mai dificil le este credincioșilor, pentru că ei trebuie să aducă dovezi că învierea a avut loc. Lucrurile însă nu stau chiar așa. Învierea îi pune în dificultate și pe cei care nu cred în ea. Nu este suficient doar să nu crezi că Isus a înviat din morți. Trebuie să oferi și o explicație alternativă fezabilă din punct de vedere istoric cu privire la nașterea bisericii. Trebuie să explici, în mod plauzibil, cum a apărut biserica.” (p. 221)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: