BETEL
1
“Experienţa construirii fără autorizație a Bisericii Betel este un act de eroism al unei generații care n-a fost formată, așa cum ar vrea unii să ne facă să credem, doar din capete supuse, informatori și colaboratori ai regimului comunist. Ea a avut oameni demni, determinați, cu șira spinării dreaptă, oameni gata de eroism și sacrificiu.
Istoria Bisericii Betel este mai degrabă o istorie sentimentală, povestită de un participant la ea. Nu este un manual de istorie, nici un manual științific. Este povestea vieții mele, care s-a intersectat cu istoriile câtorva sute de frați minunați, într-unul dintre cele mai mărețe momente ale existenței noastre. Cartea mea nu dorește să producă răni nimănui, dar adevărul nu ne scutește pe niciunul de suferințe. […]
Eroismul meu, dacă cineva vrea aşa să interpreteze faptele și cuvintele mele, era un eroism născut din naivitate. Nu știam ceea ce ni se va întâmpla. Credința are intrinsec în ea această “sancta simplicitas” – o sfântă naivitate. Datorită ei, pornești la drum ca Avraam, fără să știi încotro te duci.
Memoria celor care nu mai sunt cu noi va fi păstrată și de paginile acestei cărți. Traian Ștrengar, Nelu Marinău, Mihai Chiș, Teo Ciuciui, Pavel Muț, Ioan Bot, Gheorghe Copaciu, Dumitru Suciu, Ioan Bodea, Florian Manea, Daniel Pantiș, Galea, Rogojan, Gavril Toșa, Ghiță Gocan, Pavel Oniță și mulți alții…
O parte dintre cei care au lucrat și au jertfit pentru zidirea acestei biserici trăiesc acum în afara granițelor țării, cu precădere pe continentul nord-american. Întâlnirile cu ei sunt întotdeauna prilej de amintirea a zilelor acelora de neuitat, când Dumnezeu ne-a pus împreună să realizăm un BETEL – o casă a lui Dumnezeu.” (p. 19-21)
2
“Regret că mișcarea penticostală din Bihor n-a fost obiectul de studiu și nici de interes prea mare pentru istoricii Cultului Penticostal. Cartea profesorului Valeriu Andreiescu, Istoria penticostalismului românesc, este destul de săracă în informații asupra mișcării penticostale din Bihor, care a avut un specific al ei. În primul rând, penticostalismul din Bihor nu a fost influențat așa de mult de Cultul Baptist, cum a fost cel din Arad, de exemplu. Bisericile din Bihor s-au născut dintr-o puternică lucrare a Duhului Sfânt, prin o serie de multe minuni și semne, iar mesajul lor, însoțit de puterea Duhului Sfânt, a dus la convertirea a mii de suflete. Oameni ca Ciuciu Pavel, Șorhenț. Bodoc din Burzuc, Marc Șandor din Tășad, Pop Ionel din Peștera au fost instrumentele lui Dumnezeu pentru plămădirea unei mișcări penticostale autentice și vibrante. Nu e de mirare că județul Bihor este cel mai “penticostal” dintre toate judeţele ţării.
Ca o caracteristică a penticostalismului bihorean este folosirea muzicii populare în închinarea creștină a bisericilor. Acordeonul, taragotul, saxofonul și toba nu lipsesc din adunări, unde “serbările”, cum le numesc sătenii, adună sute de oameni care-L caută pe Dumnezeu, uneori o zi întreagă.” (p. 87-88)
3
“Anii ’60 au fost marcaţi printr-o serie de restricții pe care statul comunist a început să le impună bisericii cu scopul reducerii și anihilării rolului ei în societate. Printre alte măsuri a fost și reducerea serviciilor bisericii. Pentru ca oamenii muncii să nu meargă lunea la serviciu obosiți și pentru “a putea participa la activități culturale și de interes obștesc”, serviciile de după-masă ale bisericilor penticostale și baptiste au fost anulate. În virtutea acestor interdicții, serviciile de dimineață au fost reorganizate. La amiază se făcea o mică pauză, după care urma un alt serviciu care dura până la ora două, după-masa. Cum în Bihor era deja obiceiul ca ziua de duminică să fie o zi de post, nu era nicio problemă cu masa de amiază.
În locul serviciilor de duminica seara, care au fost anulate, credincioșii se adunau în case, unii la alții, pentru rugăciune și părtășie. Interdicțiile comuniste au făcut și un mare bine credincioșilor, care s-au zidit și mai mult în legătura frățească și în rugăciune.” (p. 88-89)
“Anii aceștia au fost deosebit de grei pentru Biserica Penticostală Nr. 1. Nu doar lipsa unor lideri adevărați și cu viziune, dar și o creștere numerică explozivă a bisericii datorită politicii de industrializare a țării, făceau ca biserica să fie un loc supraaglomerat, cu servicii plictisitoare și lungi. Bisericile de la sate se goleau pe măsură ce acelea din orașe se populau cu țăranii care veneau la muncă în fabrici și combinate.
Politica lui Ceaușescu de industrializare forțată a țării a fost o lovitură de moarte dată agriculturii și satului românesc. Efectele ei sunt discutate și azi de cei specializați în domeniu. Pe plan religios, politica de industrializare a dat o lovitură bisericilor de la sate. Arondarea inițiată de Departamentul Cultelor, în cooperare cu conducerea cultelor, a avut menirea reducerii numărului de biserici. În același timp, bisericile de la oraș au crescut foarte mult. Participarea mult mai numeroasă a credincioșilor la slujbele divine a făcut ca lăcașurile, și așa modeste, ale bisericilor de oraș, să devină supraaglomerate. Mulți credincioși stăteau afară, în curtea sau la ferestrele bisericii, pentru a auzi măcar ceva din slujba de închinare.
Invazia bisericii de către foarte mulți credincioși de la țară a adus cu sine un nou gen de probleme pe care biserica nu le-a avut până atunci. Nou-veniții au sosit cu bagajul lor teologic, cu interpretările și cu obiceiurile din bisericile lor de la țară. Dacă înainte de această “invazie”, biserica din Oradea era o biserică de oraş, cu oameni liniştiţi, aşezați, cu o anumită stare economică și socială, cu reguli bine stabilite, acum noile reguli impuse de nou-veniți au început să tulbure liniștea comunitară. După demiterea pastorului Ștrengar, noii lideri, unii dintre ei veniți din biserici de la țară, au introdus noi reguli de îmbrăcăminte, mai ales pentru femei. Purtarea baticului a devenit doctrină fundamentală. Același lucru s-a petrecut cu cravatele predicatorilor și ale membrilor bisericii. Erai “firesc” dacă purtai cravată. Legalismele acestea au creat bariere suplimentare şi inutile în calea celor necredincioşi de a veni la slujbele bisericii.” (p. 92-93)
4
“Am primit cu bucurie vestea că frații baptiști de la Biserica nr. 2 din strada Bărnuțiu au reușit să construiască o extindere a casei de rugăciune. Pastorul bisericii era Iosif Țon, ale cărui predici mergeam uneori să le ascult. Eram fascinat de curajul fraților baptiști care reușiseră să construiască o sală de vreo două ori mi mare decât cea veche, construind în curtea bisericii, o curte interioară, care i-a protejat de ochii iscoditori ai autorităților. Am vizitat biserica în timpul șantierului și am văzut modul în care construiau.
Am cerut pastorului Iosif Țon să mă primească pentru o consultație în legătură cu construcția bisericii. M-a primit cu amabilitate în biroul bisericii. Auzise de mine și de studiile biblice de la biserica penticostală (avea obiceiul să spună “pentecostală”, obicei de care nu s-a lepădat nici azi). Nu eram acolo să-i corectez gramatica, ci să mă documentez cum au procedat ei. Mi-a spus că au cerut o autorizație de reparații și au apelat la bunăvoința secretarului Consiliului Județean Bihor, tovarășul Cotoi. De la pastorul Țon am aflat că secretarul județului fusese un copil orfan, crescut de o familie de baptiști maghiari din Oradea și că era gata să-i ajute pe credincioși, când aceștia își asumau riscurile.
Din discuțiile cu pastorul Țon am aflat că depășiseră cu mult cadrul autorizației de construcție și că fuseseră amendați de către cei de la oraș pentru nerespectarea proiectului. Dar atât! Pastorul a fost amabil și mi-a explicat și cum au lucrat și cu cine, mai ales la fabricarea grinzilor metalice cu zăbrele, cu care acoperiseră curtea bisericii și au creat acoperișul extinderii.
Discuția cu pastorul Iosif Țon a fost deosebit de încurajatoare. Ea îmi confirma o bănuială mai veche, aceea că autoritățile locale ar vrea să ne ajute, în cazul în care ne asumăm noi riscul și construim ceea ce avem nevoie, ca apoi ei să ne amendeze și să arate bine în ochii superiorilor de la București. Era inutil să mai batem la ușa autorităților, cerând autorizație normală de construcție pentru o nouă biserică. Nu vom primi niciodată. Dacă doream să avem biserică trebuia să înțelegem mersul vremii și să cerem ceva simbolic, ceva ce puteau aproba fără să-și riște pozițiile, iar noi să facem ceea ce aveam nevoie. Vor fi consecințe ale nerespectării autorizației și vom fi amendați, dar noi vom rămâne cu clădirea. Am înțeles mersul vremii și ne-am apucat de lucru.” (p. 101-102)
5
“O permanentă minune în ochii noştri erau banii necesari construcţiei, modul cum Dumnezeu ne asigura resursele financiare pentru această lucrare. Aproape zilnic se făceau donaţii din partea credincioşilor din biserica noastră pentru lucrările de construcție. Nu trebuia să cerem bani bisericii, pentru că ei soseau. Ne minunam de rapoartele fratelui Petrică Cormoș, de sumele care se donau, de sacrificiile pe care le făceau familiile bisericii noastre. Am cunoscut atunci familii mari, cu mulți copii, care și-au donat toate rezervele lor financiare pentru lucrarea lui Dumnezeu. Una dintre aceste familii, a cărei jertfă mi-a rămas de neuitat și sunt sigur că și Domnului, a fost cea a familiei Lucaci Dorel și Rozanca. Deși erau una dintre familiile cu cei mai mulți copii din biserică, au donat o sumă deosebit de mare construcției bisericii noastre. Erau toate economiile lor, dar credeau în lucrarea lui Dumnezeu și în purtarea Sa de grijă.
Casierul nostru, fratele Petrică Cormoș, ne-a raportat că a primit bani pentru ceea ce făceam noi și de la familii din alte biserici, de alte credințe decât a noastră, chiar de la familii de ortodocși.
Nu erau vremuri de prosperitate economică, cum n-au fost niciodată în timpul comunismului. Cu toate acestea, oamenii erau darnici și făceau sacrificii deosebite. Nu-mi amintesc să fi apelat la biserică pentru donații sau să fi ajuns într-o nevoie financiară și să cerem ajutor. La capitolul bani, simțeam mâna Domnului peste noi.
Când au început să vină amenzile pentru lucrarea pe care o făceam, am decis să le plătim imediat. Au început să curgă amenzile, câte 3000 de lei pentru pastorul Traian Ștrengar, 3000 de lei pentru Mihai Chiș, administratorul, și 3000 de lei pentru mine, constructorul și proiectantul lucrării. Fratele Petrică Cormoș mergea zilnic la Consiliul Orășenesc Oradea și plătea cele trei amenzi în valoare de 9000 de lei. Ca să înțeleagă generația de azi, salariul meu lunar de inginer era de 2500 de lei.
Pe măsură ce se plăteau acești bani în amenzi, Dumnezeu ne asigura parcă și mai mulți. Eram hotărâți să continuăm lucrările și cu acest preț de 9000 de lei pe zi și să terminăm lucrarea.” (p. 116-117)
6
“Unul pentru motivele pentru care am tot amânat scrierea acestei istorii este că evenimentele petrecute atunci se leagă şi de anumite persoane şi de acţiunile lor, pe care nu pot să le prezint într-o lumină pozitivă, așa cum și-ar dori ele sau simpatizanții lor. În același timp, nu vreau ca această carte să fie un compendiu de acuzații împotriva cuiva și nici nu doresc să denigrez pe nimeni. Nu port ranchiună niciunui membru din fostul comitet al Filialei și nici supraveghetorului de atunci, Ioan Berar.
Cine a fost Ioan Berar și colaborarea lui cu Securitatea a fost deconspirat de cartea Răscumpărarea memoriei, a lui Vasilică Croitor, Istoria penticostalismului românesc, a lui Valeriu Andreiescu, și de către CNSAS. Scopul acestor rânduri nu este altul decât a relata evenimentele care au avut loc odată cu judecata noastră de către Filiala Oradea.
Cartea de față este o istorie sentimentală, un crâmpei din viața mea, și nu un manual de istorie, nici o operă științifică plină de dovezi și documente. Aș putea însoți afirmațiile mele cu copiile documentelor din arhive, dar ele ar incrimina și mai mult pe unii participanți activi de partea greșită a acestei istorii zbuciumate.
Așadar, am fost chemați la Filiala Oradea a Cultului Penticostal, din strada Horea, eu, socrul meu – Traian Ștrengar – și Mihai Chiș – responsabilul bisericii. La masa de ședințe ocupaseră locurile, înainte de a sosi noi, membrii Comitetului Filialei, condus de supraveghetorul Ioan Berar.
Îmi este imposibil să redau în detalii o întrunire care a ținut aproape opt ore. Membrii comând vorbeam eu, erau de acord cu mine. Unul singur dintre acești pastori tăcea și plângea, văzând la ce judecată necinstită se afla. Îi port respect deosebit acestui om.
Acuzațiile pe care supraveghetorul ni le aducea erau că am “călcat legile sfinte ale țării”, construind o biserică fără autorizație. Cerea comitetului să voteze excluderea noastră din Cultul Penticostal. […]
A trebuit să-l întreb:
– Cine te plătește pe dumneata și ale cui interese le aperi? Eu am crezut că ești angajatul Cultului și noi te plătim cu banii munciți de noi, ca să aperi interesele noastre, ale credincioșilor. Lasă țara să se apere singură. Are miliție, armară, securitate… Apără-ne pe noi, care suntem amenințați de comuniști că ne demolează biserica!
Cuvintele mele au avut darul să-l supere peste măsură. S-a ridicat în picioare din spatele biroului, m-a prins de gulerul cămășii cu ambele mâini și m-a amenințat că mă va distruge. Va trimite scrisori în toată țara și nicio biserică n-o să mă mai primească.
I-am spus că, dacă putea face doar atâta lucru, era tare slab. Nu-mi era frică de amenințările lui.
Conflictul dura de dimineață de la ora nouă și eram deja după-masa pe la închiderea programului. Nu reușea să obțină voturile pentru excluderea noastră. Lucrurile s-au precipitat când i-am adus aminte că în zilele acelea, când urma să aibă loc alegerile naționale, el făcea o mișcare politică deosebit de gravă.
– Cine va răspunde dacă mâine vor fi 3000 de frați și surori în fața primăriei, protestând pentru excluderea noastră și pentru intenția de a le demola biserica?
Știam că eram ascultați de urechea Securității. Imediat după intervenția mea a sunat telefonul și am fost trimiși acasă, fără să fim pedepsiți cu nimic.
Excluderea noastră, a celor care am condus lucrările de construcție, pregătea calea demolării bisericii. În locul pastorului ar fi fost numit altcineva care ar fi cooperat imediat cu autoritățile la demolarea bisericii. Știam acest lucru, de aceea ne-am opus din toate puterile față de acea excludere.
Judecata Filialei a fost un eșec total pentru cei care cooperau cu sistemul, nu datorită abilităților noastre, ci, cred din toată inima, datorită intervenției Domnului, care era de partea noastră.
Eșecul Filialei de a ne retrage membralitatea din Cultul Penticostal, pentru “călcarea legilor sfinte ale țării” ne-a adus un bine colateral. Nu mai venea nimeni să ne vadă dintre mai-marii Cultului sau ai Filialei. Se temeau să fie identificați cu noi, “rebelii și nesupușii”. Prin această absență, Biserica nr. 1 și-a câștigat un fel de independență față de Cult, de care se bucură și azi.” (p. 154-157)
7
“La terminarea instalaţiei de încălzire am primit prin poștă o nouă amendă de 3000 de lei, pentru lucrări neautorizate de instalații. Cu această amendă, cei de la primăria orașului Oradea voiau să ne spună că nu erau în necunoștință de ceea ce făceam noi.
Știam că eram urmăriți tot timpul de către Securitate.
Am plătit imediat amenda la primărie și cu aceasta n-am mai auzit nicio vorbă de l autorități. […]
Aveam acum, ca prin miracol, cea mai mare sală din oraş. Încăpeau acum pe băncile care ne sosiseră executate de un frate tâmplar dintr-un sat din apropiere Oradiei, aproximativ 1200 de oameni. E adevărat că destul de înghesuiți, dar eram așa de obișnuiți cu această lipsă de confort, încât nu ne mai deranja.
Până la construcția sălii de sport din Ioșia, biserica noastră a fost cea mai mare sală publică din oraș. Dar aveam un Dumnezeu mare și bun cu noi. Mâna Lui era locașul pe care îl construisem pentru El și Împărăția Sa.
Nu știam cum să-I mulțumim Domnului pentru clădirea noastră. Era deja plină, încă din primele duminici după terminarea ei.
Marţea seara aveam întrunirea tineretului. Sala se umplea uneori doar de tineri, dornici să înveţe Cuvântul lui Dumnezeu, să se roage și să-L caute pe Domnul. Serile acelea au fost un timp de întâlnire cu Dumnezeu pentru foarte mulți tineri din oraș. Întâlnesc și azi, prin călătoriile mele în America, România sau țările Europei, credincioși, frați și surori, care își aduc aminte de serile de marțea de pe strada Ion Ghica. Pentru mulți dintre ei, serile acelea au fost punctul de cotitură al vieții lor.
Peste toată bucuria noastră de izbânda pe care ne-o dăduse Domnul, plutea umbra respingerii din partea fraților noștri din conducerea Cultului sau a Filialei. Nu treceau pragul bisericii nici măcar din curiozitate, să vadă ce am făcut. Se temeau ca nu cumva să le fie numele asociate cu noi. Respingerea aceasta a oferit însă Bisericii nr. 1 o independență de care se bucură și în ziua de azi. Atât Comunitatea, cât și Cultul din București păstrează distanța, oferind respectul cuvenit unei biserici-erou, care a construit fără autorizație una dintre cele mai mari biserici din România, sfidând puterea comunistă.” (p. 173-175)
8
“Materialele studiate din manualele aduse de Navigatori erau menite să pună bazele unei educaţii creştine solide. Am început cu “Siguranţele”, cu lucrurile absolut necesare unui creştinism autentic. Siguranţa mântuirii a fost o învăţătură revoluţionară pentru vremea aceea, când frica să nu-ți pierzi mântuirea era la ea acasă. Cei care compuseseră manualele noastre erau destul de familiari cu situația bisericilor penticostale și baptiste din România. Ambele culte erau arminiene, cu exagerările de rigoare ale fiecăruia. Siguranța mântuirii nu era un calvinism rigid, dar aducea în gândirea noastră bucuria și pacea pe care ți-o aduce cunoașterea că, în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, putem fi siguri că ne-a dat-o. Au urmat apoi celelalte siguranțe, printre care siguranța că Dumnezeu ne aude rugăciunile și răspunde la ele a jucat un rol hotărâtor în evoluția noastră creștină.
Îmi aduc aminte cu cât entuziasm am predicat apoi aceste teme în Biserica nr. 1. Șocul acestor învățături n-a fost minor. Eram însă binecuvântați cu un pastor care, chiar dacă nu era de acord cu noi și uneori nici nu ne înțelegea bine, ne iubea și ne lua apărarea atunci când alții se sesizau și se opuneau subiectelor noastre. Nu era un lucru simplu să ataci doctrine predicate de o viață și să aduci altele noi. Viața noastră era schimbată de aceste subiecte și predicam nu numai din convingerile noastre, dar și din realitatea unor schimbări majore.
După o primă experiență cu tinerii de la frații baptiști, corpul profesoral de la Bible Education by Extension (Educație biblică prin extensie) a decis extinderea lucrării lor și între penticostali. Așa s-a format primul grup de penticostali din Oradea, care a început studiile acestea “subterane”, organizate de câteva instituții de învățământ din Statele Unite. Sediul acestei organizații era în Viena și profesorii care predau cursurile erau majoritatea din Statele Unite. Datorită secretului în care aveau loc aceste cursuri, n-am știut niciodată numele adevărat al profesorilor noștri.
Primul curs pe care l-am început a fost “O privire de ansamblu asupra Vechiului Testament”. Cursurile acestui mod de a studia erau concepute în aşa fel ca ele să ţină loc şi de profesor. Aveam, pentru cursul de Vechiul Testament, trei materiale. În primul rând era cartea lui Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, pe care trebuia s-o citim, apoi urma “Manualul studentului”, în care erai îndrumat de unde să citeşti din Biblie şi din cartea lui Schultz și apoi urmau o serie de întrebări, care întrețineau dialogul cu studentul. Parcurgând programa asimilai fără mari dificultăți conceptele și materialele acestui curs. Aveam apoi un manual de examinare la finalul cursului, prin care se verificau cunoștințele dobândite. La examinare participa întotdeauna unul dintre profesori.
Trebuie să menționez aici că aceste manuale erau traduse în Statele Unite de către Societatea Misionară Română, din Wheaton, Illinois, condusă de fratele Iosif Țon. Tipărirea cestor manuale și transportul lor clandestin până la studenți era treaba celor de la BEE, care colaborau cu misiunea Open Doors, condusă de Brother Andrew, vestită pentru traficul clandestin cu Biblii și materiale religioase în țările comuniste.” (p. 195-197)
9
“Delegaţia de senatori şi pastori americani veneau la Oradea şi au cerut în actele acestui aranjament ca Petrică Lascău şi Paul Negruţ să-i aștepte la aeroport alături de oficialitățile orașului.
Vizita acestui grup de americani, 14 la număr, dacă îmi aduc aminte bine, a fost un eveniment deosebit. Nu-mi amintesc numele lor, cu excepția senatorului de Kentucky, Gene Huff, cu care am mai avut câteva întâlniri după această vizită.
Am fost la aeroport să-i întâmpinăm și acolo am făcut cunoștință cu câteva notabilități ale județului Bihor și ale orașului Oradea. Mi-am dat seama cât de ostili se uitau “tovarășii” la mine, aşa că am rărit-o cu prezența la diferitele întâlniri organizate cu acest grup. Am participat la o vizită la Muzeul Țării Crișurilor, la serviciul divin organizat la Biserica Baptistă nr. 2 și, bineînțeles, la noi, la Biserica Penticostală nr. 1
În cadrul serviciului de la noi au participat câteva notabilități ale orașului, printre care și secretarul municipiului, omul cu care avusesem conflictul la stoparea lucrărilor. Stătea acum pe prima bancă, în partea bărbaților, și admira clădirea construită de noi fără autorizație și care avea sentință de demolare din partea Tribunalului Județean. Niciunul dintre “tovarăși” nu a luat cuvântul. Au vorbit americanii, dar n-a putut să nu fie prezent și supraveghetorul Filialei, Ioan Berar, care a ținut să arate fraților din America cât de minunată era libertatea de care se bucurau creștinii din România, exemplificând cu clădirea bisericii noastre, modul în care statul român facilitează credincioșilor penticostali construirea de locașuri de cult ca acestea în care se afla delegația americană. Îl priveam cu ochii holbați și nu-mi venea să cred fariseismul cu care se lăuda în fața străinilor cu biserica pe care o construisem “călcând legile sfinte ale țării”, cum ne-a acuzat atunci când a vrut să ne excludă din Cultul Penticostal.
Vizita acestei delegații americane fusese un aranjament al senatorului Gene Huff, care era implicat în mai multe acțiuni misionare în țara noastră.
Nu la multă vreme după această vizită, i-am condus într-o noapte, pe senatorul Huff și pe alți doi americani, la casa lui Traian Dorz. Ne-a primit după ora 12 noaptea. Am stat la el mai bine de trei ore. Discuțiile purtate trebuiau și slujeam și ca traducător între ei și Traian Dorz. La plecare, americanii s-au angajat să transporte spre Statele Unite mai multe manuscrise ale lui Traian Dorz. Eu urma să le recuperez de la ei și să încerc apoi publicarea lor. Cei trei au dus manuscrisele la Ambasada Americană și au fost trimise în Statele Unite cu corespondența diplomatică. La câteva luni după sosirea mea în America, am primit manuscrisele lui Traian Dorz, 10 volume de scrieri, poezie, proverbe și o istorie a Oastei Domnului. Manuscrisele lui Traian Dorz sunt și azi una dintre comorile mele literare pe care o păstrez cu mare respect și considerație.
Înainte ca să ieșim din casa lui Traian Dorz, americanii i-au cerut să se roage pentru ei. Au îngenuncheat toți trei în fața lui Traian Dorz care și-a pus mâinile peste ei și s-a rugat pentru binecuvântarea și paza Domnului pentru acești bărbați care-L iubeau pe Domnul. Imaginea acestui țăran român rugându-se pentru trei senatori americani, îngenuncheați înaintea sa, mi-a rămas în minte de neșters.
Vizita grupului de americani a deschis parcă drumul și altora care au început să ne viziteze. Biserica condamnată la demolare nu doar că era încă în picioare, ci funcționa acum la toți parametri și se bucura de recunoaștere internațională.” (p. 226-228)
10
“În ciuda faptului că în Oradea s-au înființat foarte multe biserici penticostale, Biserica Betel a rămas cea mai mare din oraș. La sfârșitul anului 2012, Biserica Betel avea 2983 de membri împreună cu copiii lor.
Dacă imediat după Revoluți din 1989 a existat tentația construirii unei biserici mari, penticostalii din Oradea au rezistat acestei ispite și au preferat să se concentreze pe construirea mai multor biserici în diferitele cartiere ale orașului. Așa se face că, la ora actuală, fiecare mare cartier din oraș are cel puțin o biserică penticostală semnificativă, dacă nu chiar două.
Este meritul indiscutabil al pastorului Apolzan Liviu de a fi avut viziunea investiției Bisericii Betel în educația noii generații. Este remarcabil faptul că Biserica Betel a pus bazele a două instituții de învățământ deosebit de importante pentru comunitatea penticostală din oraș, și nu numai. Aceste două instituții sunt: Școala Sanitară Postliceală, în care se pregătesc asistenți medicali generaliști și asistenți de farmacie, și Liceul Teologic Penticostal Betel din Oradea.” (p. 239-240)
Romania Evanghelica 
Lasă un răspuns