Bisericile baptiste 1948-1965

Bisericile creștine baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965) – Marius Silveșan, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, 409 p.

1

“Dată fiind particularitatea subiectului și complexitatea acestuia, lucrarea nu se menține în limitele cronologice menționate, fiind situații în care analiza coboară până în perioada interbelică sau urcă până în anii ’70-’80, din dorinţa de a urmări procesualitatea istorică, întrucât anii 1948-1965 fac parte dintr-o serie mai lungă, “cu rădăcini şi urmări”. Pentru o argumentare a decupajului istoric analizat precizăm că anul 1948 a fost ales datorită faptului că avem o nouă constituţie, o nouă lege a cultelor, precum şi alte legi prin intermediul cărora este impusă politica partidului comunist în domeniul religios. Anul 1965 a fost ales ca dată de final atât datorită schimbărilor care se produc la nivel politic prin moartea lui Gheorghiu-Dej ;i venirea lui Ceauşescu, cât şi datorită schimbărilor impuse de stat în interiorul cultului baptist. Schimbările interne sunt exemplificate prin demiterea lui Alexa Popovici, una din personalităţile de marcă ale baptiştilor din România, din funcţia de director al Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti, precum şi din cea de pastor. Anul 1965 marchează totodată și momentul în care Departamentul Cultelor trasează sarcină “Direcției Studii și Direcției Împuterniciților să examineze oportunitatea organizării de către cultele neoprotestante unor conferinţe pentru orientarea deservenţilor lor în problemele actuale care interesează aceste culte”. În urma examinării se decide ca aceste conferințe să se organizeze începând cu anul 1966. Anul 1965 este și cel în care Seminarul Teologic Baptist din București va primi seria 1965-1969 care va încheia o perioadă din istoria instituției, aceea a funcționării fără întrerupere de la intrarea României în sfera de influență sovietică petrecută la mijlocul anilor ’40. Facem referire aici la faptul că la încheierea studiilor de către seria intrată în anul 1965, Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti nu i se va mai permite înscrierea unor noi elevi în anul şcolar 1969-1970, activitatea didactică fiind reluată după această întrerupere în anul școlar următor. Anul 1965 reprezintă momentul unui nou congres al Cultului Creștin Baptist, dar și cel în care Richard Wurmbrand, pastor luteran, va părăsi România, ducând lumii libere adevărul despre persecuțiile religioase din România, fapt care va schimba “definitive percepția Occidentului faţă de lumea comunistă”.” (p. 25-26)

2

“Lucrarea este construită pornind de la două paliere de interpretare:

1) din perspectiva statului;
2) din perspectiva bisericii.

În primul caz analiza urmărește să identifice modul de relaționare al statului cu biserica. Dorim să evidențiem diferența dintre teorie și practică, folosind în acest sens documentele oficiale, presa vremii, precum și surse de istorie orală. Pe de altă parte dorim să prezentăm când și mai ales în ce măsură societatea românească a fost modelată de politica ateistă a regimului comunist.

În ceea ce privește cel de-al doilea palier de interpretare, studiul este centrat pe explorarea documentelor oficiale emise de organele reprezentative ale Bisericilor Creștine Baptiste din România (facem referire la comunitățile locale și la Uniunea Comunităților Creștine Baptiste din Republica Populară Română). Acestea trebuie analizate în strânsă legătură cu presa Bisericilor Creștine Baptiste din România, care era reprezentată de către Îndrumătorul Creștin Baptist ca și organ de presă oficial.

Biserica, la fel ca și statul, a încercat să modeleze societatea românească în paralel cu informarea și sensibilizarea opiniei publice internaționale. În acest caz cercetarea ține cont de informațiile apărute în presa occidentală despre situația creștinilor baptiști din România, prin analizarea unor articole, precum și a unor rapoarte realizate de către instituții precum Federația Baptistă Europeană sau Alianța Mondială Baptistă. Din această perspectivă, lucrarea urmărește să identifice provocările cu care se confruntau Bisericile baptiste de la supraveghere până la modificările sociale impuse de instalarea regimului comunist și, mai ales, în ce măsură punerea în practică a măsurilor represive a afectat viața religioasă a comunităților baptiste.

Raportarea statului față de cultele recunoscute a diferit de la un caz la altul, scopul urmărit fiind însă același: dezrădăcinarea credinței și impunere ateismului materialist. Înțelegem astfel faptul că regimul comunist nu concepea nicio activitate, fie ea și confesională, care să nu fie supusă controlului său. De aceea, prin tratarea problematicii represiunii împotriva Bisericii dorim să evidențiem faptul că aceasta a avut consecințe dintre cele mai nefaste asupra vieții religioase din România, determinând în unele cazuri și acceptarea colaborării cu Securitatea.” (p. 35-36)

3

“Schimbările produse la nivel politic şi social ca urmare a instaurării regimului comunist îşi găsesc continuitate în realizarea unui cadru legislativ pentru funcționarea și supravegherea cultelor religioase. Acesta a fost realizat prin intermediul constituțiilor, al legii cultelor, legii de organizare și funcționare a Ministerului Cultelor, Departamentului Cultelor, precum și al altor legi și dispoziții legale. Lecturarea prevederilor noului cadru legislativ construit începând cu anul 1948 poate lăsa aparența existenței unei libertăți religioase, însă aplicarea legilor și acțiunilor statului dovedesc o acțiune concertată din partea acestuia de promovare a ateismului. Vorbim în acest caz de o diferență dintre discursul oficial și realitatea vieții religioase. […]

Constituţia din 1948, Legea Cultelor şi legea de organizare şi funcţionare a Ministerului Cultelor din același an, Hotărârea Consiliului de Miniștri pentru Organizarea și funcționarea Departamentului Cultelor din 1958. Reglementări privind disciplina financiară, disciplina în construcții, modificarea Codului Penal în anul 1966, reglementări privind educația reprezintă doar o parte a noului cadru legislativ privitor la culte construit începând cu anul 1948.” (p. 68-69)

4

“Decalogul Ministerului Cultelor stipula următoarele atribuții ale împuterniciților de culte:

1. Supraveghează și controlează

2. Împuterniciții iau măsuri de înlăturare a nedumeririlor

3. Cercetează problemele ridicate de culte pentru a fi prezentate Ministerului

4. Studiază cererile privitoare la deschiderea de noi comunități și case de rugăciune

5. Acordă tot sprijinul pentru introducerea unei bune orânduiri în viața mânăstirilor

6. Îndrumă activitatea cultelor

7. Se preocupă de cunoașterea și limitarea manifestării cultelor și de lichidarea manifestărilor mistice bolnăvicioase pentru anihilarea influenței nesănătoase a acestora asupra maselor de credincioși a căror activitate pe terenul construirii socialismului nu trebuie stânjenită.

8. Iau măsuri de interzicere a curentelor religioase nerecunoscute

9. Se preocupă de cunoaștere manifestărilor și a atitudinilor deservenților cultici, sprijină elementele cinstite din cler și combat prin ierarhia bisericească și prin elementele cinstite atitudinile dușmănoase față de regim.

10. Împlinesc sarcinile încredințate de Minister.

Analiza acestor atribuții denotă domenii de competență multiple care vizează supravegherea și controlarea cultului baptist pentru a avea același tip de politică precum statul. Atribuțiile vizau problemele și nemulțumirile cultelor, cererile de deschidere a noi comunități sau case de rugăciune, cunoașterea, limitarea și lichidarea manifestărilor mistice bolnăvicioase, precum și anihilarea influenței unor astfel de manifestări în rândul masei de credincioși.” (p. 79-80)

5

“Identitatea baptistă se manifestă prin: autoritatea supremă a Sfintelor Scripturi, citirea și interpretarea personală a acestora, preoția universală, botezul persoanelor mature și independența administrativă atât în relația dintre bisericile creștine baptiste, cât și între acestea și stat. În baza acestor considerente, baptiștii s-au pronunțat încă de la început pentru libertatea religioasă care să fie garantată fiecărui credincios, fiecărei persoane, fapt pentru care baptiștii militează pentru o biserică liberă într-un stat liber. De asemenea, baptiștii au avut de înfruntat conceptul de secularizare sau creștinism sociologic, conform căruia “oamenii sunt creştini nu dintr-o alegere de credință personală, ci datorită apartenenței la un grup social”.” (p. 90-91)

6

“În cadrul acestei lucrări folosim mai mulţi termeni pentru a ne referi la acelaşi grup religios, respectiv la baptişti. Termenii la care facem referire sunt: evanghelici, protestanţi, neoprotestanţi astfel încât se naşte întrebarea ce sunt baptiştii. În ce curent religios putem să-i încadrăm și care sunt argumentele pro sau contra unei asocieri dintre baptiști și neoprotestanți sunt întrebările la care ne propunem să răspundem. Ne vom concentra prioritar pe etichetarea baptiștilor ca neoprotestanți. În ceea ce privește folosirea termenului neoprotestant pentru a-i încadra pe baptiști, Dorin Dobrincu îl consideră ca fiind o etichetă improprie pentru acest grup religios din punct de vedere doctrinar, cu atât mai mult cu cât el nu este unul eterogen. Ioan Bunaciu folosește termenul mișcări evanghelice pentru a defini ceea ce generic numim biserici neoprotestante. Sintagma de neoprotestantism a fost importată din spațiul german, iar conceptul de neoprotestantism este prea vag, fapt care permite încadrarea din punct de vedere teologic a unor denominațiuni care au puține lucruri în comun. O clarificare din punct de vedere teologic și doctrinar este adusă de către profesorul universitar Otniel Bunaciu, care consideră că folosirea termenului de neoprotestanți pentru a-i încadra pe baptiști, folosit adesea în România, este incorectă. “Strict vorbind, această încadrare nu este adevărată deoarece neoprotestantismul este un curent teologic care s-a dezvoltat în Germania în secolul al XIX-lea, curent cunoscut și sub numele de teologie liberală. Având o învățătură care îi încadrează în mișcarea evanghelică, baptiștii nu aparțin gândirii neoprotestante, ci mai degrabă protestanților evanghelici. Probabil, cei care folosesc termenul neoprotestant îl folosesc pentru a arăta că baptiștii aparțin unei mișcări mai târzii din cadrul Reformei.” Un punct de vedere diferit se găsește la Iosif Țon care consideră ca fiind corectă încadrarea baptiștilor la neoprotestanți deoarece “au dus protestantismul mai departe decât ceilalţi protestanţi prin introducerea botezului adulţilor și separarea bisericii de stat.” Un alt element în favoarea încadrării baptiștilor la curentul neoprotestant este în opinia autorului citat faptul că avem asemănări doctrinare între baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie și adventiști. Iosif Țon consideră că prin asemănările doctrinare dintre baptiști și celelalte culte evanghelice menționate anterior, a căror doctrină și apariție le datăm din secolul al XIX-lea, îi putem considera și pe baptiști ca fiind neoprotestanți. O explicare mult mai clară a asocierii dintre baptism și neoprotestantism în România este cea prezentată în cartea Fațetele reale ale sectelor religioase. Conform autorului [Petre-Hladchi Bucovineanu] cărţii menţionate, deşi baptiştii sunt protestanţi şi au apărut în secolul XVI, ei se încadrează în curentul neoprotestant “datorită perioadei de pătrundere în ţara noastră, respectiv pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Opinia autorului este relevantă prin menționarea faptului că încadrarea se datorează nu doctrinei, ci momentului în care baptiștii au intrat în contact cu statul și cu Biserica Ortodoxă în spațiul vechiului regat, deși protestantismul era prezent în spațiul românesc încă din secolul al XVI-lea.” (p. 91-92)

7

“După realizarea marii Uniri din anul 1918, baptiștii au dorit să aibă o organizație care să unească toate bisericile baptiste din România și, totodată, să-i reprezinte în relațiile cu autoritățile. Prin decizia de organizare și realizare a unui statut, baptiștii se adaptau noului cadru politic și legislativ. Pasul următor a fost decizia de înființare a unui organism reprezentativ pentru toate regiunile românești, hotărâre care a fost lută în cadrul unei conferințe ad-hoc care s-a ținut la Buteni în județul Arad între 8-10 iunie 1919. În cadrul acestei conferințe s-a hotărât “formarea unei organizaţii care să fie denumită Uniunea Comunităţilor Baptiste Române”, al cărei președinte provizoriu a fost numit pastorul Constantin Adorian. Cu această ocazie s-a luat în considerare și necesitatea “editării unei reviste pentru toţi baptiştii, care să poarte numele Farul Mântuirii, precum şi convocare unui “congres care să aducă chestiuni valabile și legale în toate chestiunile de organizare”. Primul congres al Uniunii Comunităților Baptiste Române care urma să decidă aspectele organizatorice și să valideze hotărârile conferinței ad-hoc din anul 1919 s-a întrunit tot în localitatea Buteni din județul Arad în 1920. În cadrul acestui congres s-a adoptat Statutul Organic al Uniunii Comunităților Române din România Mare, care avea 14 capitole și 63 de articole. Conform acestui statut, confesiunea baptistă din România avea o structură organizatorică formată din trei instituții:

1) “biserica și ramurile ei,

2) comunitatea care putea fi din mai multe biserici, şi în unele cazuri dintr-o singură biserică;

3) Uniunea; care se compunea din toate comunitățile.” […]

Tot în cadrul congresului din anul 1920, congres cu rol organizatoric, s-a stabilit prin statutul de organizare a confesiunii o prevedere conform căreia copiii credincioșilor membri ai bisericilor baptiste erau numiți în statut ca aparținătorii baptiștilor, termen care se păstrează și astăzi la baptiștii din România.” (p. 95-96)

8

“Năzuințele baptiștilor pentru libertate religioasă își vor găsi împlinirea în Deciziunea Ministerului Cultelor și Artelor Nr. 5657 / 1940 prin care acestora le este recunoscut statutul de cult religios în ciuda opoziției Bisericii Ortodoxe. […]

Deşi în 1940 li se recunoaşte statutul de cult religios, schimbările de pe scena politică, implicarea ţării în cel de-al doilea război mondial și presiunile bisericii majoritare vor duce norii negri ai persecuției asupra baptiștilor din România Mare. În acest context menționăm și încadrăm intenția Mareșalului Antonescu de a-i deporta pe creștinii evanghelici, considerați sectanți, la Bug, adică în Transnistria. Ordinul secret preciza fără echivoc dispoziția ca “toţi membrii sectelor religioase să fie trimişi imediat în organizațiile de pe Bug”. Dată fiind evoluția situației internaționale (ne aflăm în timpul celui de-al doilea război mondial 1939-1945), a opoziției Bisericii Ortodoxe, a deselor schimbări la conducerea Ministerului Cultelor, precum și a faptului că recunoașterea nu s-a realizat prin intermediul unui decret regal, așa cum se va întâmpla în toamna anului 1944, baptiștilor li se va retrage recunoașterea oficială, bisericile lor fiind închise între 1942-1944. Mai mult decât atât, alături de ceilalți creștini evanghelici (penticostali, creștini după Evanghelie, adventiști), precum și de alte denominațiuni religioase încadrate în categoria sectelor, erau pasibili de deportare la Bug. […]

Faţă de această situaţie, preşedintele cultului baptist, Constantin Adorian, a iniţiat o serie de demersuri, printre care şi un memoriu către mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului. În cadrul acestui memoriu se menţionau următoarele; “respectuos vă rugăm să binevoiți a da ordin să se revină asupra acestei măsuri, dându-se ordine lămurite și precise pentru ca creștinii baptiști să fie lăsați în pace pentru a-și putea vedea liniștiți de gospodăriile și ogoarele lor”.

Nu cunoaștem răspunsul autorităților și nici nu avem documente care să confirme faptul că ordinul de deportare a fost executat. Afirmațiile noastre sunt confirmate și de alte mărturii printre care și cele ale unor persoane care au trăit evenimentele la care am făcut referire aici. “În noaptea când trebuiau să fie ridicaţi Mihai Mihuţ, Marcu Nichifor şi mulţi alţi fraţi din Cultul Baptist din Români s-a întâmplat ceva. Antonescu a revocat în ultimul moment ordinul de deportare a credincioșilor baptiști.” (Persecuțiile credincioșilor baptiști sub Antonescu – O mărturie a lui Mihai Mihuț)” (p. 98-100)

9

“După 23 august 1944, legile prin care au fost închise bisericile baptiste au fost abrogate, iar baptiştii au primit recunoaştere legală prin decretul regal din data de 31 august 1944, publicat sub numărul 553 în Monitorul Oficial, nr. 253 din noiembrie 1944.

Perioada 1944-1947 poate fi caracterizată ca una de libertate, în care baptiştii s-au organizat conform prevederilor Decretului 553 din 1 noiembrie 1944, astfel că la 21 martie 1946 guvernul Dr. Petru Groza a promulgat statutul de organizare și funcționare al Cultului Baptist din România. Ei s-au putut bucura de această libertate deoarece regimul procomunist nu era încă consolidat, Partidul Comunist urmărind acapararea puterii politice, precum și pârghiile de control asupra societății românești. Schimbările politice din anul 1947 prin care regele Mihai a fost forțat să abdice, monarhia a fost abolită și România s-a proclamat republică vor determina noi raporturi și între stat și culte, reglementate prin intermediul unei noi legislații.” (p. 102)

10

“Prin analiza datelor statistice care se referă la cultul baptist observăm faptul că într-o perioadă de aproape 20 de ani (1950-1978) i s-a permis construirea a numai 40 de lăcașe de cult, cu o medie de 2,2 / an, 22 de reconstrucții la un număr de 858 existente în anul 1968 și 7 extinderi.” (p. 115)

11

“Conform unor data statistice în martie 1948 în Republica Populară Română existau 39 de comunităţi baptiste dintre care în Bucureşti unde erau incluse comunităţile I-IV și Comunitatea Baptistă Germană. După o primă fază a reorganizării comunităților numărul acestora fost redus la 14. Reorganizare comunităților baptiste se află în corelație cu reorganizarea administrativ-teritorială a României dintre anii 1950-1968.” (p. 118-119)

“Prin reorganizarea administrativă a comunităţilor şi reducerea numărului acestora, care va ajunge la 5 la mijlocul anilor ’60, statul urmărea o centralizare prin concentrarea puterii în mâinile unui număr cât mai mic de oameni pe care să-i poată controla prin diverse mijloace cu scopul realizării politicii sale în domeniul cultelor.

Toate aceste organizări și reorganizări vor duce la restrângerea numărului de comunități în anul 1965 la cinci: București, Cluj, Oradea, Sibiu și Timișoara în paralele cu o lărgire a zonei în care acestea aveau atribuții. Concert teritoriul țării era împărțit în cinci zone asupra căror aveau autoritate și responsabilitate cele cinci comunități amintite.” (p. 121-122)

12

“Congresul din anul 1935 a fost unul important pentru comunitatea baptistă din perioada interbelică cât și pentru cea din perioada comunistă și postcomunistă deoarece după trei ani de ruptură, Uniunea Baptistă (1932-1935) a redevenit una putând astfel să lupte mai bine pentru drepturile baptiștilor.

Separarea Uniunii a avut loc la o conferință pe țară ținută la Timișoara în vara anului 1932. Aceasta se scindează în două tabere rezultând două uniuni: una “recunoscută” cu sediul la București având ca organ de presă Monitorul baptist editat la București, iar cea de a doua “nerecunoscută”, cu sediul la Timișoara și organ de presă Farul Creștin editat la Arad. După cum am menționat, pentru credincioși despărțirea era mai mult în formă pentru că fondul era același, iar măsurile restrictive introduse de autorități au avut ca scop final o luptă comună pentru apărarea drepturilor și libertăților comunității baptiste din România fapt care a adus în final o unitate mai mare. Ceea ce este important de remarcat este faptul că conducerea celor două uniuni au înțeles acest lucru și au desemnat fiecare câte un membru cu funcții de conducere să se ocupe de împăcare. Persoanele desemnate să se ocupe de împăcarea celor două tabere au fost Ioan Dan și Jean Staneschi, “amândoi având calităţile cerute de mediatori”. Sun conducerea celor doi mediatori desemnați “au avut loc trei întâlniri ale membrilor comitetelor celor două uniuni. Aceste au avut loc la Cluj, Bucureşti şi Arad. Ţelul imediat al acestor consfătuiri a fost organizarea unui congres care să dea o singură uniune și conducere pe întreaga țară și redactarea unui nou statut de organizare și funcționare.” (p. 132)

13

“Controlarea serviciilor religioase se realiza prin supravegherea personală a acestora și redactarea unor rapoarte către împuternicitul principal al regiunii în care împuternicitul local activa, precum și către direcțiile centrale din Ministerul Cultelor, respectiv Departamentul Cultelor după anul 1958. […]

O parte din aspectele observate erau discutate de către împuternicitul de culte cu pastorul bisericii respective. Acest lucru se realiza după terminarea serviciului religios sau lunea la Departamentul Cultelor, când împuternicitul avea program administrativ. Cu acest prilej, pastorul era solicitat să dea lămuriri cu privire la sensul unor expresii folosite pe parcursul predicii sau alte aspecte administrative sau religioase. Înțelegem astfel că una din obligațiile nescrise ale pastorului era și aceea de a prezenta inspectorului de culte săptămânal un raport cu activitățile care s-au desfășurat în biserică, precum și un scurt rezumat al predicilor. Cei care refuzau să se supună acestor reguli erau supuși amenințărilor și tracasărilor. Prin astfel de acțiuni, împuterniciții de culte doreau să împiedice transformarea serviciilor religioase în mijloace de intensificare a vieții religioase.

Împuternicitul de culte urmărea și partea administrativă a bisericii prin participarea la ședințele comitetului bisericii și la adunările generale.” (p. 154-156)

14

“Ministerul Cultelor menţiona [în 1927] un număr de 24912 aderenți în 1245 localități care erau deserviți de 902 predicatori. Dintre acești predicatori unul avea studii superioare, patru erau absolvenți de liceu, trei de școală superioară de agricultură, unul absolvise Academia de Comerț, unul avea patru clase medii și Școala de Arte și Meserii, șase aveau patru clase medii, trei școala normală, iar restul de opt sute nouăzeci au făcut numai clase primare.” (p. 165)

15

“Seminarul Teologic Baptist a fost înfiinţat în anul 1921 ca urmare a deciziei aprobată în cadrul Congresului Uniunii Bisericilor Baptiste din România ce avut loc la Buteni lângă Arad în 1920. La 1 septembrie 1921 au început cursurile Seminarului sub directoratul lui Ioan R. Socaciu, care făcea parte și din corpul profesoral alături de Ioan Popa și Vasile Berbecar.

Conform informațiilor oferite de Alexa Popovici [Istoria baptiştilor din România 1856-1989], după şase săptămâni “Seminarul a fost izgonit din Buteni de către jandarmerie” pentru a evita conflictele care s-ar fi iscat în comună prin dezvoltarea acestuia, a activității educative și influenței pozitive asupra dezvoltări bisericilor baptiste. De la Buteni, profesorii și seminariștii s-au mutat la Arad în biserica baptistă din Arad – Pârneava, localitate pe care au trebuit să o părăsească după două săptămâni datorită presiunilor exercitate de poliție. Confruntat cu o asemenea situație, Constantin Adorian, președintele Uniunii Baptiste, a dispus ca profesorii și seminariștii să vină la București unde au fost găzduiți de către biserica baptistă germană până în anul 1924 când s-a inaugurat clădirea din spate de pe strada Berzei nr. 29 construită prin finanțarea Southern Baptist Convention din S.U.A.

În anul 1924 a absolvit Seminarul Teologic Baptist din București și prima promoție de elevi. În fotografia realizată cu această ocazie se regăsesc următorii: pe scaune de la stânga la dreapta: Nic Iancu, prof. Constantin Adorian. În picioare: Th. Pușcaș, Dumitru Baban, Ilie Mârza – Deva și Ioan Bodea – București.” (p. 200)

16

“Seminarul a funcţionat din anul 1921 până în anul 1931, când Ioan R. Socaciu, directorul Seminarului, a rupt relaţiile cu Ervett Gill, reprezentant în România al The Foreign Mission Board of The Southern Baptist Convention. În acest context Seminarul Teologic s-a mutat la Arad, însă fără susținere financiară din partea comunității locale și a Uniunii care se aflau în criză financiară. Datorită acestui fapt cursurile au fost întrerupte după o lună de zile. Seminarul s-a redeschis abia la 15 septembrie 1933, după ce la Congresul Cultului din anul 1932 ce s-a ținut la Timișoara Uniunea s-a rupt, formându-se astfel două Uniuni, iar Uniunea nouă a reluat relațiile “de frăţietate cu reprezentanţii Bordului de misiune american”. Lucașa L. Sezonov a fost numit director activ, iar profesorul dr. Everett Gill, reprezentantul Bordului American de Misiune, a fost considerat director onorific.

Seminarul este recunoscut ca instituție de învățământ prin Legea Învățământului Comunității Bisericești Baptiste de către Ministerul Cultelor în luna ianuarie 1928.

În luna martie a anului 1942 Seminarul a fost desființat, iar imobilul a fost confiscat la 28 august 1943 și atribuit apoi Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale. Ulterior în imobilul Seminarului a funcționat până la 23 august 1944 o școală de misionare ortodoxe condusă de Sandală Matei.

Ca urmare a hotărârii Comitetului Uniunii întrunit în cadrul Congresului Cultului Baptist ținut la Reșița între 16-18 august 1946, Seminarul Teologic Baptist s-a redeschis la data de 1 noiembrie 1946 la Buteni datorită foametei din țară. Deși conducerea Seminarului a dorit să mai rămână încă un an la Buteni, Comitetul Executiv al Uniunii întrunit în ședință la Oradea între 15-16 octombrie 1947 după o serie de discuții “a hotărât ca Seminarul să se deschidă la Bucureşti în 16 noiembrie 1947, cu anul I şi anul II”.

Prin Legea pentru Regimul General al Cultelor Religioase din anul 1948 Seminarul Teologic Baptist a fost recunoscut ca școală teologică de grad mediu, fapt care i-a determinat pe unii dintre absolvenți să-și completeze studiile în cadrul altor instituții de învățământ din țară sau străinătate.

Activitatea Seminarului Teologic Baptist din București, singura instituție de învățământ a baptiștilor din România pe parcursul perioadei comuniste era reglementată și controlată prin intermediul legilor în vigoare sau prin intermediul împuterniciților de culte.” (p. 204-205)

17

Directorii Seminarului Teologic Baptist

1. Ioan R. Socaciu (1921, 01.09-01.11)
2. Constantin Adorian (1921-1925)
3. Toma Slav (1925-1931)
4. Ioan R. Socaciu (1926-1931)
5. Luca l. Sezonov (1933-1939) / Everett Gill – director onorific
6. Petre Gheorghe Truța (1939-1940)
7. Roy F. Starmer (1940-1942)
8. Ioan R. Socaciu (1946-1951)
9. Ioan Dan (1951-1952, numit provizoriu pînă la confirmarea titularului Ioan R. Socaciu)
10. Ioan R. Socaciu (1951-1954)
11. Nicolae Covaci (1954-1955)
12. Ioan Dan (1955, 01.09-11.12)
13. Jean Staneschi (1955-1957)
14. Alexa Popovici (1957-1965)
15. Vicaș Teodor (1965, 01.04-30.05)
16. Jean Staneschi (1965-1970)
17. Ioan Bunaciu (1970-1988)
18. Vasile Talpoș (1988-2011)
19. Daniel Mariș (2011-prezent)

(p. 210-214)

18

“Constantin Adorian este un pionier al credinței baptiste în România. […] Constantin Adorian este cel care a pus bazele bisericii baptiste române din București care număra la început cinci membri, ajungând ca după o muncă neobosită pe câmpul Evangheliei de 40 ani, la moartea sa în anul 1954 biserica să numere câteva sute de membri. […]

Constantin Adorian a fost primul preşedinte al Uniunii Baptiste (1919-1925), președintele Cercului Predicatorilor și al Diaconilor (1946) care reunea Comunitățile Baptiste I, II, III și IV din București. De asemenea acesta a fost și vicepreședinte al Uniunii Comunităților Creștine Baptiste din R.P.R. (1951-1954).

Constantin Adorian a fost membru fondator, director al Seminarului Teologic Baptist (1922-1925) și profesor de Vechiul Testament în cadrul aceleiași instituţii.” (p. 217)

19

“Schema fixă de posturi introdusă de Departamentul Cultelor începând cu anul 1961 a fost un alt fapt care a afectat și Seminarul Teologic Baptist din București. Astfel, numărul de elevi era calculat pe baza unui algoritm în funcție de numărul de posturi vacant pe care-l dădea Cultul Baptist Departamentului Cultelor. Media era în jur de 20 de elevi pentru o perioadă de 4 ani, iar următoarea aprobare venea după ce termina seria respectivă. Aceste aspecte sunt prezentate și de către pastorul Ioan Bunaciu astfel: “În anul 1961 toamna ni s-au aprobat 7 seminariști la seminar. După ce au terminat aceștia ni s-au dat 6 seminariști, iar în anul 1969 Seminarul n-a funcționat.” […]

Se remarcă astfel o scădere semnificativă a numărului de seminarişti după cum relevă şi datele statistice anterioare anului 1961. În acest fel Departamentul Cultelor urmărea anemierea confesiunii baptiste, practică care se integrează într-o politică mai largă ce avea ca obiectiv “crearea unei societăţi lipsită de credinţe religioase” (Ovidiu Bogdan, ”Politica religioasă între principii şi practică. Stat, ortodoxie şi catolicism în România comunistă”, în Revista Dosarele Istoriei, An VI, nr. 5 (57), 2001, p. 21).” (p. 250-251)

20

“Un alt aspect al relației dintre Stat și Bisericile Creștine Baptiste era cel al verificării bibliotecilor, și epurarea acestora de materialele considerate necorespunzătoare. […]

Referatul din 23 iulie 1952 menţionează că verificarea s-a realizat conform dispozițiilor primite constatându-se următoarele: conform registrului de inventar biblioteca deținea un număr de 1731 volume în limba română, rusă, maghiară, germană, engleză, italiană, franceză, spaniolă, indiană, ebraică, greacă, latină. Din totalul de 1731 de volume au fost verificate 1405 volume, iar dintre acestea 213 volume au fost găsite necorespunzătoare. Din cele 213 volume găsite necorespunzătoare 6 erau în limba română, 195 în engleză, 3 în maghiară, 4 în germană și 5 în rusă.

Pentru a înțelege ce anume i-a determinat pe cei care au verificat biblioteca Seminarului Teologic să considere unele cărți ca fiind necorespunzătoare prezentăm criteriile de analiză și observațiile evaluatorilor:

“Menţionăm că unele dintre aceste cărţi tratează despre socialism și comunism prin prisma ideologiei burgheze, sau conțin considerații potrivnice la adresa Rusiei sau U.R.S.S., asupra politicii bolșevice, sau revoluției chineze, iar altele tratează despre nereușita marxismului, în timp ce altele glorifică democrația creștină și democrația americană, sau sunt scrise de socialiști de dreapta (Blum).

Doctrina creștinismului social care propagă superioritatea soluțiilor cu caracter creștin în orice problemă socială a cărei rezolvare este de competența Statului se găsește în mai toate aceste cărți. În unele se afirmă că între religie și știință există o armonie, în sensul că adevărata știință nu contrazice religia, iar în altele autorii iau atitudine împotriva ateismului.” (ASSC, fond Direcția de Studii, 1952, dosar 89, f.s.)” (p. 254)

21

“Regimul comunist a adus cu sine o serie de constrângeri dar și de posibilități datorate reglementării stricte ale relațiilor dintre Stat și culte și pe de altă parte a relației dintre ele. În acest context vorbim de faptul că legea cultelor din anul 1948 nu a mai menținut pentru Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.) statutul de biserică dominantă, iar baptiștilor le-a fost reconfirmat statutul de cult religios obținut pentru prima dată în România Mare prin intermediul Deciziei Nr. 567 din februarie 1940, reconfirmat prin Decret regal în anul 1944, Legea Cultelor din 1948 și Decretul 1203 / 1950 prin care era aprobat statutul cultului alături de cel al celorlalte culte neoprotestante (adventiști, penticostali, creștini după Evanghelie). Prin intermediul aceluiași decret din anul 1950 era aprobat și statutul Federației reprezentative a Cultelor Evanghelice Recunoscute din Republica Populară Română.” (p. 259)

22

“Conform Constituției din 1923, Bisericii Ortodoxe îi era recunoscut un rol dominant în societate, care va fi exercitat pentru a influența raporturile dintre Stat și Bisericile Creștine Baptiste. Un alt aspect care trebuie luat în considerare este acela că, în perioada de dinainte de 1944 Biserica Ortodoxă era un important agent electoral, iar în mediul rural “preotul juca un rol fundamental în influenţarea oamenilor”. Așa cum menționam anterior principala problemă în relațiile dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Baptistă a fost cea legată de acuzațiile de prozelitism datorate unor înțelegeri diferite de către cele două Biserici a conceptului de evanghelizare și misionarism. Astfel, baptiștii vorbesc despre libertatea evanghelizării, iar Biserica Ortodoxă va restrânge această libertate “considerându-se adevărata biserică apostolică”. Problema principală consta în valorizarea diferită a termenului de “prozelitism”. Evanghelicii, inclusiv baptiștii, folosesc termenul de evanghelizare, sinonim cu termenul de misionarism, “văzând în câștigarea de adepți sensul existenței lor și implicit al creștinismului”. Dat fiind faptul că reprezentanții Bisericii Ortodoxe “se cred justificaţi să facă prozeliți în țările apusene, ar trebui să fie dispuși să permită aceeași libertate și protestanților în țările unde majoritatea populației se declară loiali Ortodoxiei”. Remarcăm faptul că termenul de prozelitism are conotații negative numai când acțiunea este inițiată de către protestanți în țările în care majoritatea populației se declară loială Ortodoxiei și o conotație pozitivă atunci când aceeași acțiune este realizată de către Biserica Ortodoxă în Occident.” (p. 262)

23

“Instaurarea regimului comunist va aduce cu sine la momentul 1948 nu numai un model sovietic în domeniul politic, social şi cultural, ci şi unul în domeniul religios, unde Ministerul Cultelor a propus federalizarea cultelor evanghelice, pentru “a putea exercita un control asupra activităţii” acestor culte, fapt care presupunea printre altele supravegherea activității credincioșilor și a deplasărilor predicatorilor. […]

Alexa Popovici afirmă că federalizarea a fost inițiată de către Ministerul Cultelor prin anul 1948, însă ceea ce se dorea inițial, contopirea cultelor evanghelice într-unul singur nu a reușit pentru că situația religioasă din România era diferită față de cea din U.R.S.S. Cu toate acestea la propunerea Ministerului Cultelor s-a realizat o federalizare a cultelor baptist, adventist de ziua a șaptea, creștin după Evanghelie și penticostal. Afirmați este confirmată de către un document din Arhiva CNSAS, respectiv o notă dată Securității de către sursa Man datată 3 septembrie 1948 din cadrul căreia transpare îngrijorarea liderilor baptiști față de posibilitatea ca Ministerul Cultelor să dispună contopirea a două sau mai multe culte după modelul sovietic. […]

Proiectul de unire s-a realizat însă sub forma unei federalizări după model mai degrabă Occidental decât sovietic fiindcă nu au fost desființate cele patru culte religioase neoprotestante, ci au fost reunite în cadrul Federației Reprezentative a Cultelor Evanghelice Recunoscute din Republica Populară Română, păstrându-se totodată particularitățile și structurile organizatorice și doctrinare ale fiecăruia dintre cele patru culte componente.” (p. 267-268)

24

“Pentru urmărirea activităţii cultelor minoritare s-au implicat în primii ani ai regimului comunist structurile moștenite din sistemele anterioare acestuia: Poliția de Siguranță, Jandarmeria, Serviciul Secret de Informații, Biroul 2 de Informații ale Marelui Stat Major, Serviciul de Informații Politice și Documentare din Inspectoratul General al Armatei pentru Educație. După 1948-1949 în această acțiune s-au angajat veritabilele creații ale partidului-stat a instituțiilor staliniste, Securitatea și Miliția, iar pentru discreditarea neoprotestanților acestea au utilizat un limbaj specific, etichetându-i drept “agenţi ai imperialismului occidental” / “anglo-american” / “american”. Această terminologie amintea de stigmatul public din timpul celui de-al doilea război mondial.

Pentru a realiza un conformism în cadrul societății românești s-a recurs s-a recurs la teroare manifestată și prin intermediul arestărilor, aspect exemplificat prin intermediul unui document înregistrat la Cabinetul președintelui Consiliului Securității Statului în anul 1948 atunci când Ceaușescu a dispus realizarea unei analize a represiunii politice din perioada lui Dej. […]

Arestările i-au afectat și pe pastorii și credincioșii baptiști alături de cei ai altor confesiuni religioase după cum relevă și statistica întocmită de către Paul Caravia, cel care a coordonat realizarea dicționarului Biserica întemnițată: România între 1944-1989. […]

Dintre cei 25 de pastori neoprotestanţi menţionaţi de către Paul Caravia am identificat următorii pastori baptişti care au fost arestaţi sau omorâţi: Abrudan Dumitru, Dincă Filip, Nicolescu Pavel, Popescu Petre, care au fost arestaţi sau omorâţi. Totodată am observat lipsa altor nume fapt care face ca numărul pastorilor neoprotestanţi să fie mult mai mare.” (p. 287-289)

25

Aurel Ban “a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică cu următoarea acuzație: “A făcut parte din organizația mistico-religioasă, condusă de Vasile Moisescu din Arad, care urmărea răsturnarea regimului din țara noastră”.

Procesul și condamnarea au avut loc la Tribunalul Militar din Timișoara la 18 februarie 1959, cu sentința nr. 72 în baza art. 209 pct. 2 lit. A din Codul penal pentru uneltire contra ordinii sociale. Au fost condamnați doisprezece credincioși, cei mai mulți din Arad, trei din Timișoara și unul din Caransebeș. Tribunalul Militar din Cluj, prin decizia 443 din 27 martie 1959, a schimbat calificativul încadrându-i la art. 209 pct. 1. Condamnarea prevedea și confiscarea averii, dar cum el nu avea decât mobila din casă, aceasta a fost lăsată în custodia soției în urma unui proces verbal.

Datorită memoriilor înaintate de familiile lor, Tribunalul Suprem Militar prin Decizia 225 din 27 august 1962 le-a redus cuantumul pedepselor. Lui i s-a redus de la 20 de ani la 6 ani, din care a executat 5 ani și jumătate, fiind eliberat la data de 24 iunie 1964, prin grațiere, în urma Decretului 310 / 1964.” (p. 290-291)

26

Simion Cure – “Sergiu Grossu [în Calvarul României creştine] îl menţionează alături de Richard Wurmbrand, Vasile Moisescu, Ioan Buzdugan, Constantin Caraman, Ferenc Visky senior, Gheorghe Mladin, Traian Ban, Simion Moț, Teodor Băbuț, Nicolae Todor, Alexandru Honciuc, Alice Panaiodor, ca fiind supus la urmăriri polițienești, arestări și întemnițări.

Pentru nerespectarea reglementării serviciilor religioase şi pentru răspândirea unor publicaţii religioase, pastorul baptist Cure Simion “a fost închis cinci ani”. […]

După eliberare a lucrat alături de alţi pastori destituiţi la deratizare.” (p. 293-295)

27

“Pastorul baptist Pavel Nicolescu, om de o erudiţie deosebită, unul din liderii evanghelici ai României comuniste s-a născut la 27 aprilie 1936 în Ploiești, județul Prahova într-o familie de credincioși creștini după Evanghelie. Între anii 1961-1965 a urmat Seminarul Teologic Baptist din București absolvindu-l ca șef de promoție. După absolvirea Seminarului, în anul 1966 s-a căsătorit cu Rut Pădeanu și au împreună trei copii. În anul 1969 a început cursurile Facultății de Filozofie din București. Întrucât era absolvent al unei școli teologice și baptist declarat, a fost exmatriculat cu două săptămâni înainte de terminarea anului IV prin Dispoziția nr. 177 din 6 aprilie 1973 a Rectoratului Universității București, care nu menționa explicit motivul acestei măsuri. În anul 1967 s-a angajat ca muncitor la Spitalul Clinic Fundeni din București. La 23 iunie 1974 a fost ales pastor de Biserica Baptistă din cartierul 23 August.

La scurt timp după alegerea sa ca pastor, în octombrie 1974 la locuința sa din București s-a “efectuat o percheziţie în baza autorizației nr 955/B/1974 din 3.10.1974 eliberată de Procuratura Militară București, ocazie cu care au fost găsite și confiscate materiale religioase”.

În urma percheziției, a materialelor găsite la locuința sa precum și a activității sale “a fost învinuit de săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste prevăzută și pedepsită de art. 166 aliniatul 2 din Codul Penal întrucât ar fi primit și răspândit materiale cu conținut anticomunist, ar fi transmis postului de radio «Europa Liberă» știri calomnioase la adresa regimului și pentru că ar fi purtat «discuții dușmănoase». A fost scos de sub “urmărire penală prin Ordonanţa din 15.03.1977 a Direcţiei Procuraturilor Militare, dispunându-se totuși sancționarea lui pe linie administrativă cu «mustrare» potrivit art. 92, lit. «a» din Codul penal”.

Pavel Nicolescu este unul din fondatorii Comitetului Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (A.L.R.C.). Înfiinţat în aprilie 1978, ALRC era o organizație care milita pentru respectarea drepturilor religioase. După “arestări, anchete, ameninţări cu moartea, în 1979 a emigrat în Statele Unite unde şi-a finalizat studiile obținând doctoratul în teologie. În anul 2006 acesta era pastor asistent la Biserica Română din New York alături de pastorul Levi Marian.” (p. 299-301)

28

“În anii 50 principalele activităţi culturale vizau strângerea legăturilor cu U.R.S.S., motiv pentru care la Seminarul Teologic Baptist din București funcționa un cerc A.R.L.U.S. (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). Pe parcursul anului școlar 1956 / 1957 în cadrul acestui cerc s-au ținut două ședințe cu caracter festiv. Prima ședință s-a ținut cu ocazia lunii prieteniei româno-sovietice când profesorul Bunaciu Ioan, secretarul Seminarului, a ținut conferința Despre tezaurul Cloșca cu Pui, “restituit în anul 1955 poporului român de către marea noastră prietenă U.R.S.S.”. A doua ședință festivă a fost prilejuită de împlinirea a 50 de ani de la răscoala din 1907, moment cu o semnificație deosebită în mitologia comunistă. În cadrul acestei ședințe a luat cuvântul directorul Seminarului, prof. Jean Staneschi, precum și prof. Popa N. Petre, iar un alt profesor a ținut conferințele Marile răscoale țărănești de la 1907. Datorită faptului că statul impunea antrenarea în aceste activități și a studenților, cu prilejul unei ședințe festive aceștia au “declamat poezii patriotice comemorative”. Se observă pe de o parte faptul că Seminarul Teologic era obligat să aibă activități culturale cu scop propagandistic, iar pe de altă parte faptul că se urmărea inocularea valorilor pe care statul le promova.” (p. 305-306)

29

“Poziția față de naționalism în cadrul comunităților evanghelice din România este diferită de la caz la caz. Profesorul Ioan Bunaciu, spre exemplu, consideră apelul la naționalism din partea organelor statului în perioada comunistă ca pe ceva normal, în unele cazuri o datorie cetățenească, însă nu a fost de acord ca din pricina sentimentelor patriotice să colaboreze cu Securitatea.

O poziție diferită referitoare la sentimentele patriotice în cadrul deciziilor și activității religioase se găsește la Dănuț Mănăstireanu, care le considera ca fiind o modalitate de infiltrare a statului în viața internă a cultelor. În acest con text, Dănuț Mănăstireanu consideră că naționalismul a constituit în perioada comunistă un cârlig în care statul îi prindea pe credincioși. În această ordine de idei pastorul Richard Wurmbrand, rememorând tehnicile și metodele de control din partea statului asupra credincioșilor evanghelici, menționează că Securitatea și inspectorii de culte făceau apel la pasaje din Biblie unde se vorbea de supunerea față de autorități. O altă modalitate de control se realiza prin apelul la conștiința națională, la necesitatea fiecărui cetățean de a-și apăra țara, context în care inspectorii le cereau deservenților de culte să dea note informative despre străini.” (p. 307-308)

30

“Putem considera că viaţa religioasă în cadrul bisericilor baptiste s-a desfăşurat în anumit momente între persecuție și acomodare. Am pornit de la persecuție pentru că aceasta a fost o realitate atât în perioada interbelică cât și pe parcursul perioadei comuniste când aceasta s-a diversificat și rafinat. Afirmațiile anterioare sunt dovedite și de implicarea bisericilor baptiste în acțiunile propagandistice ale regimului comunist, acțiuni care au vizat promovarea păcii prin susținerea luptei pentru pace, fapt care denotă un antagonism, acela că dorești pacea, dar acest fapt înseamnă să duci o luptă, să porți un război pentru dezarmare, spre exemplu. Acțiunile în folos obștesc, colectivizarea, activitățile culturale sau promovarea unei imagini pozitive în Occident au fost alte modalități prin care statul a implicat Biserica în acțiunile sale propagandistice.

Persecuțiile sau oferirea de avantaje, precum și controlul pe care regimul comunist îl exercita asupra societății românești au condus către o acomodare între liderii și credincioșii baptiști și stat. Această dimensiune este cea care trebuie luată în seamă pentru a înțelege corect problematica colaboraționismului. […]

Colaborarea cu Securitatea a unor lideri baptişti a constituit şi subiectul unei analize interne în urma căreia s-a adoptat și o rezoluție în cadrul cultului în anul 2008, prin care era condamnată orice formă de colaborare cu Securitatea a slujitorilor și membrilor bisericilor baptiste. Dincolo de aceste aspecte rămân motivațiile și consecințele colaborării pe care istoria le va judeca.” (p. 328-329)

Publicitate