Adoptat pe viață
1
“Adopția e, pe de-o parte, “Evanghelie”. Prin ea, adopția ne spune cine suntem noi în calitate de copii ai Tatălui. Adopția ca Evanghelie ne spune despre identitatea, moștenirea și misiunea noastră ca fii ai lui Dumnezeu. Adopția mai este și “misiune”. Prin ea, adopția ne spune ce scop avem în aceste vremuri, ca popor al lui Cristos. Adopția misionară ne îndeamnă să ne alăturăm lui Cristos, Cel Care pledează pentru cei neajutorați și abandonați. […]
Fără aspectul teologic, accentul pus pe adopție este considerat, cu prea multă ușurință, doar un gest caritabil. Fără aspectul misionar, doctrina adopției e prea ușor considerată o metaforă. […]
Evanghelia lui Isus Cristos înseamnă și faptul că familiile și bisericile ar trebui să fie primele care adoptă orfani din țară și din străinătate. Pe măsură ce vom înțelege mai bine Evanghelia, vom simți mai mult povara orfanilor. Pe măsură ce vom simpatiza mai mult adopția, vom înțelege mai bine Evanghelia.” (p. 16-17)
R. Albert Mohler jr.: Adoptat pe viaţă este una dintre cele mai captivante cărţi pe care le-am citit vreodată, deosebit de emoționantă și bogată în teologie. Nu vei mai vedea niciodată adopția sau Evanghelia la fel după ce vei citi această carte. Cum a putut biserica să nu vadă lucrurile astfel atâta amar de timp?
Dan Cruver: Această carte este pentru toți cei care au fost adoptați de Dumnezeu. Moore iluminează frumusețea și minunea adopției noastre în Cristos și implicațiile ei profunde pentru grija față de orfani. Dacă vrei să te închini și mai mult Dumnezeului care adoptă, Adoptat pe viață îți va împlini această așteptare.
John MacArthur: Russell Moore redă în această carte din experiența sa personală, cu acuratețe biblică, cum înțelege Dumnezeu adopția și ce legătură are ea cu compasiunea Evangheliei. Orice pastor ar trebui să se gândească la responsabilitatea pe care o are de a face din adopție o prioritate în biserică, de a reda viabil doctrina adopției în Evanghelie.
2
“Noul Testament insistă pe adopția noastră în Cristos, pentru a ne arăta că suntem cu adevărat doriți acolo, în casa Tatălui. Duhul spune mereu celor ce Îi aparțin lui Cristos că sunt binecuvântați în Cristos prin adopție (Efeseni 1:3,5). Cu toții suntem copiii lui Avraam, fiindcă și Isus este (Gal. 3:28-29). Poate că am fost cândva ne-evrei, dar nu mai facem parte din ordinul celor necircumciși (Efes. 2:11). Suntem acum cu toții “cetățeni ai cerului cu sfinții și cei din casa lui Dumnezeu” (Efes. 2:19). Trebuie să schimbăm vechiul “eu” cu noul nostru “eu” creat după asemănarea lui Dumnezeu (Efes. 4:22-24). Acum suntem frați (Rom. 8:12).” (p. 33)
3
“Paradoxal, Biblia vorbește despre adopția noastră în Cristos ca fiind un eveniment trecut, dar și viitor. “Așteptăm nerăbdători adopția ca fii”, scrie Pavel, și ne spune cum arată răscumpărarea trupurilor noastre (Rom. 8:23). Legal aparținem Tatălui nostru. Dar, câtă vreme trupurile noastre mor, câtă vreme universul e în chinuri, cu siguranță părem încă orfani. Știm că suntem copii prin credință, nu prin vedere.” (p. 57)
4
“Cel mai important lucru în procesul de luare a deciziei în privința adopției este să recunoaștem bunătatea obiectivelor lui Dumnezeu atât în univers în general, cât și în viața noastră, în particular. Biblia ne spune că Dumnezeu scrie o poveste mare, în care Isus este în centru. Dacă ești în Cristos, Dumnezeu este la lucru integrând povestea ta micuță în intriga poveștii mai mari, universale. Situația în care ești tu, fie cu un pătuț gol, fie cu o bucătărie plină de bebeluși, poate foarte bine să își găsească locul acolo. Dumnezeu te poate pregăti să fii acea persoană care Îl prezintă mai bine pe Cristos noii generații.” (p. 120)
5
“Adopţia internaţională, adică adopţia din altă ţară decât cea natală, are o componentă clară a Marii Trimiteri. Multe ţări din care familiile creştine pot adopta au o cultură a adopţiei nesemnificativă sau total absentă. Familiile care adoptă din China vor adopta de cele mai multe ori fetiţe care sunt adeseori aruncate, fiindcă nu sunt valoroase, mai ales în contextul programului asupritor şi coercitiv de control al populaţiei al guvernului comunist chinez. Familiile care adoptă din alte zone ale lumii vor scăpa uneori orfani din situații în care familia lor extinsă e lovită de SIDA sau alte boli cumplite. În plus, unele țări din care se poate adopta au cunoștințe foarte puține sau chiar deloc despre Evanghelie. Adopția internațională poate fi calea prin care Duhul folosește proclamarea lui Cristos printre popoarele unde Cristos nu este cunoscut.” (p. 133)
6
“Când eu și Maria am început procesul adopției, nu aveam nici un ban. Eu studiam pentru doctorat și lucram cu jumătate de normă ca asistent-cercetător, iar soția mea era secretară și ave un venit foarte mic. Aveam în sufragerie o canapea șubredă pe care o cumpărasem cu treizeci de dolari. […]
Darul lui a acoperit enorm din cheltuielile de adopție. La scurt timp după asta, prietenii noștri au făcut o strângere de fonduri cu care am acoperit o altă parte semnificativă din costuri. Bunica mi-a împrumutat niște bani fără dobândă, cu care am mai acoperit o parte. Eu nu aveam cum să fi planificat toate acestea. Dumnezeu ne-a purtat de grijă financiar și ne-a smerit în aspectele în care ne umflasem în pene în acest proces.” (p. 153)
7
“Evanghelia ne îndepărtează de identitatea noastră în fire și ne îndreaptă către o nouă identitate, o nouă familie definită de Duhul. Solidaritatea acestei noi familii este mai puțin evidentă. Nu are același sens pentru omul firesc. Nu se bazează pe semnele trupului, pe pigmentul pielii sau pe genealogii atent păstrate. Se bazează pe Duhul, care se mișcă invizibil încotro dorește, arătându-Se în trăsături mai puțin vizibile, precum pacea, bucuria, neprihănirea, bunătatea și autocontrolul.
De aceea ezitarea în privința adopțiilor inter-rasiale este atât de tristă. Nu doar pentru că niște copii albi ar putea să nu ajungă la părinții lor negri evlavioși sau invers, ci fiindcă ne amintește încă o dată de cum ne potrivim “chipului acestui veac” (Rom. 12:2), cu toate divizările sale jalnice. Da, părinți sunt nevoiți să își pregătească copiii pentru orice provocare care ar putea veni. Părinți albi vor trebui să știe că în acest veac rău, iubitul lor fiu afro-american va fi probabil strigat “cioară”. Părinții negri trebuie să fie conștienți de glumele pe care le vor face colegii de clasă ai fiicei lor asiatice, vorbind în accente asiatice ciudate. Dar este acesta un obstacol în calea celor care cred Evanghelia?” (p. 170)
8
“Consecinţele sunt mult mai mari când adopţia devine o cârjă pentru împlinirea visurilor şi aşteptărilor unei persoane. Copiii nu sunt proiecte. Copii sunt vii. Copiii sunt fiinţe. Copiii au o personalitate individuală care nu poate fi suprimată, cel puţin nu pentru multă vreme. Copiii sunt impredictibili şi vulnerabili.
În consilierea cuplurilor în vederea căsniciei, am căutat multă vreme semnale de avertizare pentru un posibil divorț. Încerc să observ dacă unul încearcă să îl schimbe pe celălalt. Încerc să observ dacă intră în căsnicie cu perspectiva iluzorie că e un vis romantic.” (p. 186)
9
“Tensiunea încă îmi crește, recunosc, atunci când mă uit la evanghelistul de la televizor și la ceea spune despre orfani. Nu doar pentru că părerile lui nu sunt cinstite față de orfani și față de familiile adoptive pe care le cunosc, inclusiv a mea, ci și pentru că nu sunt cinstite față de Evanghelie. Cu toții suntem dereglați, avariați și ciudați. Dar Isus ne iubește oricum. Cu toate acestea, părerea evanghelistului, sucită cum a fost, a fost corectă cu privire la un singur lucru: chemarea pentru orfani presupune riscuri.
Dacă în spatele adopției sau a lucrării tale cu orfanii nu stă un devotament de neclintit, conștient, bătăios, rezultatul final ar putea fi un copil lăsat orfan de două ori. Poți ajunge să ai un copil trecut prin trauma de a-și fi pierdut deja părinții și acum să treacă prin trauma respingerii de către alți părinți. Un copil nu ar trebui să treacă prin provocarea de a se ridica la așteptările tale.” (p. 195)
10
“Pentru ca bisericile să considere adopția o prioritate, trebuie ca pastorii să vorbească nu doar voinței, minții sau inimii, ci și imaginației morale. Pastorul trebuie să le arate oamenilor că bunătatea și gloria adopției sunt imaginea Evangheliei pe care ei o îmbrățișează. El poate să facă acest lucru predicând cu pasiunea care determină oamenii “să vadă” cu inimile lor posibilitățile despre care le vorbește. Atunci când lucrurile de pe pământ oglindesc realitățile cerești, este nevoie ca predicatorul să arate dinspre imagine spre lucrul reprezentat, explicându-ne de ce ar trebui să le iubim pe amândouă.” (p. 200)
Romania Evanghelica 